Motto: „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!”
(Beaumarchais, „Bărbierul din Sevilla”, actul 2)
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX), denunţul este un „mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care constă în încunoştinţarea făcută de către o persoană sau de către o autoritate publică, instituţie publică sau altă persoană juridică de interes public, despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul poate fi scris sau oral. Cel scris trebuie să fie semnat de denunţător; altfel, el nu constituie decât o simplă informare pe baza căreia organul de urmărire se poate sesiza din oficiu. Cel oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut. Spre deosebire de plângere, care poate fi făcută numai de persoana vătămată, denunţul se introduce de orice persoană care îşi asumă rolul şi răspunderea denunţătorului.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia atât denunţul, cât şi plângerea reprezintă acte de sesizare facultative, putând fi formulate de orice persoană fizică sau unitate vătămată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, fără ca aceasta să aibă vreo obligaţie legală în acest sens (!) Unii autori au fost de părere că, spre deosebire de plângerea prealabilă, care poate fi retrasă, denunţul are caracter irevocabil. Odată ce o persoană sesizează organele de cercetare penală cu privire la faptul că a fost săvârşită o infracţiune, odată ce mecanismul de acte procedurale şi procesuale care alcătuiesc etapa urmăririi penale a fost demarat, acesta nu mai poate fi oprit printr-o eventuală manifestare de voinţă în sens contrar, respectiv denunţul nu mai poate fi retras nici de persoana care l-a formulat şi nici de o altă persoană. ” Etc., etc..
Cam aşa se vor fi gândit şi temuţii magistraţi veneţieni alcătuind Consiliul celor Zece, în vremea cărora celebra „bocca di Leone” (trad.it. Gura de leu, nu Gura leului, floare) – cutia poştală destinată denunţurilor secrete – putea hotărî viaţa sau moartea cetăţenilor Republicii oligarhice, în fruntea căreia se aflau Dogele, Marele Consiliu şi Senatul. Desigur, mai existau consilii, cu funcţii diferite, mai ales de ordin administrativ şi uneori judiciar, care completau aparatul, dar cel mai important era Consiliul celor Zece, creat după conspiraţia lui Balmonte Tiepolo, din 1310, care avea să capete o reputaţie universală.
În zilele noastre, teoretic măcar, „formularea unui denunţ presupune acceptarea şi asumarea tuturor obligaţiilor procesuale atât de către titularul denunţului, cât şi din partea organelor de cercetare penală”. (http://legeaz.net/dictionar-juridic/denunt)
În Veneţia medievală, însă, Consiliul celor Zece, organ de inchiziţie juridică, „îşi desfăşura lucrările într-o asemenea taină, încât membrii lui n-aveau dreptul să apară în locuri publice cât timp dura mandatul, iar la intervale scurte, câte trei membri noi luau locul altor trei membri în funcţie. Nu e de mirare că, aflat în mâinile autocraţiei dominante, îndreptat atât împotriva nemulţumirilor dinăuntru, cât şi împotriva duşmanilor din afară, Consiliul celor Zece nu se dădea înapoi de la folosirea tuturor mijloacelor de spionaj, constrângere şi teroare. Timp de patru secole, adevăratul conducător al Veneţiei a fost Consiliul celor Zece.”
De ce am insistat asupra acestui aspect mai puţin romantic din istoria celor care şi-au construit oraşul pe ape? Fiindcă, vizitând superbul Palat Ducal, urcând scara Cenzorilor din curtea interioară, în loggie ne întâmpină şi astăzi, lăsându-se cercetat (contra-cost, desigur!) altorelieful reprezentând un cap de leu cu gura întredeschisă – cutia poştală lacomă de denunţuri secrete, iscălite sau anonime. Vârâtă în gura leului, hârtia, adesea decisivă pentru viaţa pârâtului, cădea în cutia de lemn din Sala Busolei – antecamera sălii de şedinţe a Consiliului celor 10.
„La bocca di Leone” era destul de răspândită, în acele vremuri inchizitoriale, în teritoriile asupra cărora Veneţia ducală îşi extinsese autoritatea. La Verona, de pildă – oraşul poveştii de dragoste dintre Romeo şi Julieta, nemurită de Shakespeare, pe faţada romanticului Palazzo del Comune (construit în secolul al XII-lea şi numit ulterior Pallazo della Ragione – Palatul Raţiunii – devenind sediul Tribunalului în epoca ocupaţiei veneţiene), este încastrată o asemenea „bocca di Leone”, zidurile exterioare fiind acoperite cu o alternanţă de pietre vulcanice şi cărămizi. În această gură întredeschisă a capului de leu înfipt în zid erau introduse denunţurile anonime contra „strozzini” (rău-platnici) şi a celor care făceau contrabandă cu mătase. (Drumul mătăsii! Vă amintiţi, desigur, despre comerţul interzis de China imperială!!!) Pe această „gură de leu” stă scris: „Denunzie secrete contro usurari, contrabandieri di sede e contrati usuratici di qua lunque sorte”.
Vi se pare interesant? Poate că pe participanţii la Olimpiadă – cei mai buni copii la Limba română, care chiar citesc! – i-ar fi motivat mai degrabă un subiect care să le deschidă gustul spre cunoaştere, nu provocarea mizerabilă de a concepe un denunţ! Cum se ajunge într-un Inspectorat Judeţean Şcolar? Pe ce criterii??? Tot politice? Bine, dar e obligatoriu să aibă hiatusuri de discernământ şi de IQ?
Pentru cei care nu au fost pe recepţie la momentul respectiv, şi nu ştiu despre ce e vorba, precizez că, la faza judeţeană a Olimpiadei de Limba română, elevilor de la clasa a XII-a din judeţul Prahova li s-a cerut să conceapă un denunţ, după un fragment din romanul „Moromeţii”: „Ima ginează-ţi că te numeşti Luca Străjescu şi eşti personajul care colectează cotele ţăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul «Moromeţii» de Marin Preda. Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunţi calitatea de element duşmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”. Culmea, subiectul a fost cotat cu 30 de puncte din cele 120 ale întregii lucrări. Cea mai bună teză se va califica în etapa naţională.
„(…) Îmi este dificil pe moment să vă dau un răspuns. Nu sunt profesor de Limba română (…). Subiectele se fac la nivelul inspectoratelor judeţene. Noi avem, în cadrul ministerului, Cercul naţional de evaluare şi examinare, care se ocupă de toate concursurile, olimpiadele, inclusiv bacalaureatul. Mâine dimineaţă, la prima oră, voi face o analiză a acestei situaţii şi vă voi da toate informaţiile necesare. În funcţie de această analiză, concursul poate fi anulat, să se ţină altul. Nu este normal ca un asemenea subiect, la un asemenea nivel, să fie pus în discuţie. Cred că elevii au lucruri mai interesante la care să se gândească, mai ales la un concurs de acest gen.”, a declarat Pavel Năstase, într-o intervenţie telefonică la Antena3.
După analizarea situaţiei generate la nivelul inspectoratelor din judeţele Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Prahova, comunicatul de presă transmis luni dimineaţă de Ministerul Educaţiei Naţionale (MEN) preciza: „Pentru a preîntâmpina situaţii de acest gen, Ministerul Educaţiei a decis ca, începând cu anul şcolar 2017-2018, subiectele pentru etapele judeţene să fie elaborate de specialiştii din grupurile de lucru din Ministerul Educaţiei. Măsura are ca obiectiv atât evitarea unor formulări nefericite, cât şi asigurarea unei abordări unitare cu privire la conceperea subiectelor pentru olimpiade şi concursuri şcolare, precum şi la selecţia elevilor. Măsura va fi aplicată din anul şcolar următor, întrucât trebuie modificate regulamentele specifice ale unor olimpiade şi concursuri şcolare, lucru care nu se poate realiza în acest moment, având în vedere că acestea sunt în desfăşurare.”
Aşa să fie! Mai bine mai târziu decât prea târziu! Oricum, de denunţuri secrete, iscălite sau ba, nu vom scăpa! Se menţin în trend, în top, încă din Antichitate, nu doar din Evul Mediu. Sunt „eficiente”.
„Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!”