Zilele trecute, am primit prin poștă electronică o poveste, nici lungă, nici scurtă, nici veselă, nici tristă, și mi-am zis că trebuie neapărat s-o împărtășesc cu alții. Merită să citiți și dumneavoastră această povestioară:
O femeie, urmată de cincisprezece copii, intră în oficiul social al primăriei.
– Vai, zice asistenta socială, sunt toți ai dumneavoastră?
– Da, toți sunt ai mei, zice mama vădit iritată fiindcă a răspuns deja de sute de ori la întrebarea asta.
Se întoarce spre copii și zice cu ton de comandă:
– Cristi stai jos!, și toți copiii se așază.
– Deci, zice asistenta socială, să începem cu completarea formularelor; spuneți-mi numele copiilor.
– Acesta, cel mai mare este Cristi.
– Bine, și următorul?
– Și pe ăsta îl cheamă Cristi.
Asistenta socială își încruntă sprâncenele și scrie mai departe. Unul după altul, fiii se numeau toți Cristi. Urmează fiica cea mare; și ea tot Cristi.
– Bine, zice asistenta socială, eu recunosc aici un model tipic. Toți cincisprezece se numesc Cristi?
– Da, asta simplifică mult lucrurile, spune mama copiilor. Când copiii trebuie să se scoale, ca să meargă la școală, nu-mi rămâne decât să strig tare: Cristiiiiiii! Scularea! Și când e gata cina strig Cristiiiiiiiiii! La masă! Și toți copiii vin în goană. Dacă îi văd că vor să traverseze strada în fugă, strig deasemeni: Cristiii, Stop! Și toți se opresc. Faptul că am botezat toți copiii mei Cristi a fost cea mai bună idee pe care am avut-o vreodată.
Asistenta socială se gândește o clipă și întreabă nedumerită:
– Și cum faceți când vreți să chemați pe un anume copil și nu toată trupa?
– Simplu, îl strig pe numele de familie al tatălui!!!