Dacă regret mereu și nu mă mângâi este faptul că n-am mulțumit lui Dumnezeu, mai demult și nici chiar acum n-o prea fac, socotind că Dumnezeu îmi este dator mereu. N-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a zidit pe lumea aceasta! Nu i-am mulțumit pentru darurile Sale cele multe, sădite în viața mea, bătrână de acum!
Ca să mulțumești din inimă Ziditorului Dumnezeu, înseamnă că trebuie să ai o mare delicatețe, o sfiiciune de Părintele Luminilor! Că mi se cuvine totul, așa m-am trezit demult, crezând că Dumnezeu este Cel dator să-mi dea daruri peste daruri. A făcut-o cu vârf și îndesat. El și-a făcut „datoria”, încerc să zic, cu mult curaj, dar de mulțumit am mulțumit?
Se vede cât de colo, că la bilanțul duhovnicesc am rămas codaș. Iar a spune aceasta nu înseamnă că am făcut pocăință în public și, gata, m-a iertat Dumnezeu de păcatul celor nouă ingrați, leproșii din Sfânta Evanghelie. Mai în glumă (vai de ea glumă!), mai în serios, obișnuiesc să afirm (după cum și este!) că fac parte din numărul celor nouă, care, din păcate, au uitat de bunătatea binefăcătoare a lui Dumnezeu.
Să nu se creadă că sunt ultimul nerecunoscător, dar îmi spun mie, fără cruțare, că n-am făcut o osteneală din a mulțumi atât cât trebuie, nu numai lui Dumnezeu, dar nici părinților, ca cei mai apropiați binefăcători dintre oamenii de pe fața pământului. Nici mamei, dar nici tatei, cei doi părinți atât de încercați de greul zilei.
Mergând prin lume, mai mult „singur pe lume”, în cale am întâlnit oameni care m-au ajutat atât de mult! Unii dintre ei au plecat în țara de peste veac. Nu le-am spus cuvânt cald de recunoștință. Doamne, și câți trimiși de-ai Tăi nu m-au întâmpinat și însoțit, și ajutat pe cărările sucite ale acestei vieți! Dar și acum, la fel, Doamne Dumnezeule, sunt pline drumurile de trimișii Tăi, fără de care n-aș putea face mare lucru. Nici lor nu le-am mulțumit așa cum se cuvine.
Am început și nu mă voi opri, cu ajutorul Tău, Doamne, să le mulțumesc și să scriu despre fiecare în parte, cum m-au ajutat ca îngerii.
Filozoful Aristotel, în Diogenes Laertius, întreba: „Ce îmbătrânește iute? Recunoștința!” Era răspunsul care cădea direct în moalele capului. Iar Menander, parcă ar fi fost și el dintre cei nouă, îndrăznea a spune: „După primirea darului repede îmbătrânește recunoștința!”
Iisus Hristos nu ne cere recunoștință. Parcă venind și pe la noi, prin România, prin Grădina Măririi Sale, ar fi auzit proverbul care sună a secetă usturătoare: Nu-i poți cere omului ceea ce nu are! Obraz subțire, am zice?!? Recunoștință și mulțumire?
Iată că Iisus a săvârșit vindecarea ca un Domn și Dumnezeu, știind că cine-i înțelept vede mai bucuros că lumea are nevoie de El, decât că este obligată prin recunoștință, cum ar depăna întru gândire și bietul Gracian și ceea ce se întâmplă pe tot cuprinsul lumii.
Iisus Domnul citește în inima noastră și va trebui să fim tare grijulii, să nu cădem într-o latură împănată cu ipocrizie, că adică: „recunoștința celor mai mulți nu-i decât o dorință tainică de a primi binefaceri și mai mari”, cum scria mai demult, La Rochefoucauld.
Iar coborând și mai mult în cetate, ne vom întâlni cu Goethe, care ne aduce bine aminte: „Când întâlnim pe cineva care ne datorează recunoștință, îndată ne aducem aminte. Cât de des putem întâlni pe cineva căruia îi datorăm recunoștință, fără să ne gândim la aceasta!” Mai mult, parcă-i „făcut”, atunci când faci bine cuiva care are nevoie, sau te roagă, nu se lasă până nu te nimicește. De ce, oare, se pune fulger întrebarea? Ca să nu mai fii, să nu te mai întâlnească pentru că se simte jignit că trebuie să dea binețe și să mulțumească! De aceea, peste capetele noastre cade fără cruțare sabia lui Damocles: „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!” Mai sunt și alte proverbe edificatoare pe care bine le știți, născute din durerile nerecunoștinței.
Doar Dumnezeu și mama știu mai bine ce este aceasta. Mai anii trecuți, profesoara universitară Rosa del Conte ne-a lăsat pentru totdeauna, dar de inimă, tălmăcirea operei lui Eminescu, în cartea Eminescu sau despre Absolut. Nici că se putea lucru mai frumos, ca o italiancă, inspirată de Sus, să ne arate ce minune ne-a făcut Dumnezeu, trimițându-l pe Mihai Eminescu în România acum 159 de ani.
„Eminescu fi-va veșnic; Fratele Grigore (Vieru) a murit de Eminescu”. „Fiecare vârstă îl citește și îl descoperă altfel pe Eminescu, el trebuie citit și recitit nu doar ca poet, ci și ca prozator, dramaturg, gazetar. El încă mai poate fi nu doar profesorul nostru bun de literatură, ci și profesorul nostru bun de viață. Noi îmbătrânim, opera lui nu. Își păstrează actualitatea, ca orice operă monumentală”. (Nicolae Băciuț)
Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule, din adâncul inimii, pentru toate darurile Tale, dintotdeauna, făcute nouă cu îmbelșugare și pentru purtarea celor nouă leproși, să ne ierți degrabă și pe noi de-a pururi!
Cu cei nouă, vin și eu, Doamne Iisuse în sfârșit, și Te rugăm să ne auzi și să ne primești zicând: Iată-ne! Fie voia Ta!