După anul 275 d.Hr., istoria Daciei Romane lua oficial sfârșit. Trupele și administrația romană au fost evacuate de împăratul Aurelian la sud de Dunăre, în fața unei presiuni masive a triburilor barbare, în special goți, daci liberi și sarmați. O perioadă, de câteva secole, teritoriul fostei Dacii a fost străbătut și controlat de numeroase neamuri barbare, de la triburile germane și până la călăreții de stepă, precum hunii sau avarii.
Problema continuității locuirii populației daco-romane în spațiul carpato-danubiano-pontic, adică pe teritoriul de astăzi al României, a fost contestată de savanți maghiari și de origine germană începând cu secolul XIX și continuând cu secolul XX. Istoricii români au adus însă argumente care să ateste locuirea continuă a acestui spațiu din Antichitate și până în Evul Mediu. Practic, au demostrat că poporul român s-a format în acest spațiu, dar și la sud de Dunăre, aproape concomitent. Există o serie de dovezi care atestă locuirea neîntreruptă a spațiului carpato-danubiano-pontic, de la războaiele romane și până în Evul Mediu, cele mai prețioase dovezi fiind cele arheologice.
Pe un vast teritoriu, începând din zona de est a României și până în sudul Ucrainei, acum aproximativ 1700 de ani s-a dezvoltat o civilizație deosebit de interesantă, în care s-au îmbinat elemente germanice, dacice, iraniene și, pe alocuri, slave. Pentru unii este dovada unei continuități a locuirii în perioada migrațiilor pe teritoriul României de astăzi, dar și o etapă în formarea populațiilor stră-românești. “O perioadă îndelungată, etnogeneza pe teritoriul de astăzi al României a fost prezentată ca un proces implicând două – cel mult trei – elemente etnice, lingvistice și culturale, adică românii se trag din daci și romani, eventual și cu un aport slav. În realitate, etnogeneza a fost un proces deosebit de complex și de lungă durată, bănuită a fi o civilizație care a înflorit pe un teritoriu vast, în perioada migrațiilor, imediat după abandonarea Daciei Romane. A fost denumită Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, după stațiunile arheologice eponime din România și Ucraina, scoațând la lumină lucruri deosebit de interesante privind viața în Dacia în perioada migrațiilor și a turbulențelor din Antichitatea Târzie.”
În anul 106 d HR, cea mai importantă parte a Daciei, din punct de vedere economic și politic, intra sub stăpânirea Imperiului Roman, condus la aceea vreme de cel mai ilustru stăpânitor al său, Ulpius Traianus. Bineînțeles, după două războaie lungi și grele. “Era, bineînțeles, doar o parte a teritoriului locuit de daci. Era însă zona «de comandă» a întregii stăpâniri dace, cea cu capitala Sarmisegetusa. Regiunea cucerită a fost transformată în provincie romană, cuprinzând zona de astăzi a Transilvaniei, o parte a Munteniei, Oltenia și Banatul. În Moldova de astăzi, Maramureșul și partea estică a Munteniei, teritoriul a rămas necucerit, ocupat de neamuri dacice deosebit de războinice, printre care carpii și costobocii.”
După 106 dHR, nu este greu de demonstrat faptul că zona a fost locuită. Până la retragerea aureliană comandată de împăratul Aurelian, în primăvara lui 275 d HR, în Dacia Romană sunt atestate arheologic și documentar numeroase orașe, zone miniere, fortificații și așezări. Inclusiv sate dacice, după cum afirma într-un interviu pentru “Adevărul”, reputatul specialist Dumitru Protase: “Am găsit satele dacilor în epoca romană pe care le-am cercetat arheologic: Lechința de Mureș, Soporu de Câmpie, Obreja, Archiud, și am publicat cărți, monografii de săpături. Apoi, alți colegi au găsit în Oltenia ce am găsit și eu aici. Și în Banat am găsit lucruri care nu erau ale romanilor, erau ale dacilor sau daco-romanilor.” S-a constatat că populația creștea animale, practica agricultura și diferite meșteșuguri din care au reieșit probe materiale precum ceramica, prelucrarea lemnului, orfevrăria etc. “Ceramica a fost atestată de cuptoare de tip vertical, cu placă perforată ce despărțea camera în care se făcea focul de camera de ardere. De asemenea, sunt documentate folosirea monedei și schimburile comerciale cu Imperiul Roman.”
În România, Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, datată între ultima jumătate a secolului al III-lea e.n. și mijlocul secolului al V-lea e.n., a fost pusă în legătură cu perioada de dominație a goților, după momentul în care s-au retras trupele administrației romane din Dacia. Descoperiri arheologice tipice ale acestei culturi s-au făcut la Sântana de Mureș, Spanțov, Piatra Frecăței, Ploiești-Triaj, Histria, Târgșor, Mogoșani-Poienari, Izvoare, Lechința de Mureș, Drobeta-Turnu Severin, Spinoasa-Erbiceni, Apahida ș.a.m.d.. De fapt, în România, Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov este răspândită pe toată suprafața teritoriului carpato-dunărean, cu excepția Dobrogei. Peste o mie de alte săpături arheologice au scos la iveală artefacte ale acestei civilizații, care s-a dezvoltat între secolele al II-lea și al V-lea într-o arie largă din Europa de Est, pe un teritoriu astăzi împărțit între Ucraina, Republica Moldova, parțial România și parțial Bielorusia.
La Sântana de Mureș, localitate aflată în proximitatea Târgu-Mureșului, au fost făcute săpături arheologice în anul 1903, de către I. Kovacs, fiind descoperită o necropolă de înhumație datată în e.n.. Au fost scoase la lumină obiecte din ceramică de două tipuri: din pastă grosolană – borcan fără decorațiuni, și ceramică cenușie, fină, cu profile unghiulare și un decor lustruit. S-au mai găsit garnituri metalice, fibule, unele cu capete-ceapă, cu semidisc sau cu picior întors dedesubt, pahare din sticlă, catarame și coliere cu mărgele din sticlă colorată sau din octoedric. “S-a constatat un ritual al înhumației de o orientare necreștină, cu un inventar foarte variat, care atestă existența unei populații aparte de cea localnică, daco-romană și creștină. Toate evidențele au dus la concluzia că descoperirile prezintă multe asemănări de cultură materială cu tot ce s-a descoperit pe stepele pontice în exact aceeași perioadă. Este neapărat de remarcat sincretismul și bogăția contaminării, precum și împrumuturile pe bază de reciprocitate ale Culturii de Sântana de Mureș cu elemente din arta romană, imitații evidente, precum și tipuri din repertoriul sarmatic, precum colierele cu mărgele din coral sau chihlimbar, sau oglinzile circulare.”
Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov a supraviețuit și a fost atestată în secolele III-IV dHr, aproximativ până la invazia hunică în Europa și cucerirea Bazinului Dunărean de către acești călăreți de stepă. Printre cele mai mari așezări sau necropole desco-perite pe teritoriul României se numără și mormintele de la Lăceni Cioroaica – în Teleorman, Târgu-Mureș, Bârlad-Valea Seacă, Dancu, Lețcani-Iași, dar și Mihălășeni – în județul Botoșani. Oamenii care au participat la realizarea acestei culturi au avut origini diferite. Cel puțin asta demonstrează săpăturile arheologice. Purtătorii acestei culturi erau un mix de goți, daci, sarmați și, pe alocuri, slavi.
(Vom reveni)
Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU