Ileana Sandu
„Mă-ntorc să reclădesc trecutul
Acum, cât nu e prea târziu…” (Mugurel Puşcaş)
„Veşnicia s-a născut la sat” – cuvintele lui Lucian Blaga au fost, vreme îndelungată, rostite cu un fel de religiozitate. Ele evocau un spaţiu în care timpul curgea altfel, în care viaţa avea răbdare, iar omul trăia în armonie cu natura, cu credinţa şi cu rânduiala. Dar ce înseamnă aceste cuvinte azi, când satele noastre se sting în tăcere, iar copiii nu se mai întorc acasă?
Ceea ce Blaga numea „veşnicie” era, de fapt, un mod de a trăi şi a înţelege lumea. Satul era văzut ca o matrice a spiritualităţii româneşti – un loc unde tradiţiile se transmiteau firesc, unde moartea nu speria, pentru că făcea parte din ordinea lucrurilor, iar credinţa nu era ostentativă, ci organică.
Azi, acea tăcere a satului nu mai vorbeşte despre mister, ci despre abandon: despre bătrâni rămaşi singuri, şcoli cu câţiva copii şi biserici în care ecoul slujbei bate în ziduri goale, despre drumuri care se sfârşesc în noroaie, despre case ce zac în ruină.. Nu mai e veşnicia aceea blândă şi senină, ci o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de vreun clopot bătând a pustiu…
În ultimele decenii, s-a rupt legătura firească dintre om şi satul său natal. Dintr-un loc de trăire, satul a devenit, în cel mai bun caz, un decor pentru vacanţele de vară sau un subiect de reportaj nostalgic în presa naţională. S-au rupt generaţiile, s-au prăbuşit pridvoare, s-au închis porţi. Ne place să spunem că „ţara trăieşte prin sate”, dar adevărul e că multe dintre ele supravieţuiesc doar pe hârtie – sau în pozele nostalgice cu cer înnorat, postate de pe telefonul cu semnal slab.
Ne lăudăm cu tradiţii, cu port popular şi cu festivaluri folclorice, dar uităm că, în spatele acestor vitrine, multe comunităţi rurale sunt sufocate de sărăcie şi de nepăsare. Ce fel de „veşnicie” e aceea care nu are apă curentă sau curent electric nici în 2025?
Şi totuşi, satul nu e doar ruină şi tristeţe. Mai există oameni care se încăpăţânează să rămână, să repare, să cultive, să crească. Mai sunt profesori care merg kilometri întregi până la şcoli cu cinci copii, şi preoţi care încă mai bat din poartă-n poartă să aducă o vorbă bună. Mai sunt elevi care învaţă tabla înmulţirii în şcoli cu sobă şi lemne.
Poate că tocmai în aceste gesturi mici, modeste, se mai păstrează o fărâmă din „veşnicia” de care vorbea Blaga. Nu în decoruri idilice, ci în oamenii care refuză uitarea.
Aşadar, cum mai putem rosti azi cuvintele lui Blaga fără să le simţim goale sau ipocrite? Poate că ele nu mai sunt o constatare, ci un apel. Un îndemn tăcut, dar urgent, de a regândi relaţia noastră cu satul, cu tradiţia, cu rădăcinile.
Nu e prea târziu, atâta doar că timpul nu mai curge la fel de încet ca altădată.
Cât timp mai avem cui să spunem „bună ziua” la poartă, cât timp mai arde o lumină într-o casă de lut, cât timp mai există un copil care învaţă tabla înmulţirii la o şcoală de sat – veşnicia nu e pierdută. Dar nu va supravieţui de la sine. Nu fără noi. Nu fără cei care „se-ntorc la vatra părintească”, să „reclădească trecutul”, chiar dacă.. „nu-i aşteaptă nime-n prag”….
Poate că adevărata „veşnicie” nu stă în imaginea idealizată a satului, ci în curajul de a păstra vie o flacără mică, dar reală. Nu în folclorul de vitrină, ci în răbdarea tăcută a celor care nu renunţă.
Blaga ne-a lăsat o frază frumoasă, dar nu ne-a promis că va rămâne valabilă pentru totdeauna. Dacă nu o însoţim cu dragoste şi responsabilitate, ea riscă să devină doar un text bun pentru citate online – golit de conţinut, ca multe dintre valorile pe care le postăm, dar nu le mai trăim.
Satele noastre nu cer milă. Cer doar să nu fie uitate. Câtă vreme mai aprindem o candelă în pridvor, câtă vreme mai punem mâna pe coasa din şopron, câtă vreme mai urăm „Sărbători fericite!” în faţa porţii, nu totul e pierdut. Dar fără noi – cei care mai simţim rădăcina – nu va rămâne nimic.
(sursa foto – https://www.facebook.com/muzeuletnografic.reghin/)