Când nu ştii că nu ştii, dar crezi că ştii tot


Ileana Sandu

Cu toţii am întâlnit oameni care vorbesc cu mare încredere despre lucruri pe care, de fapt, nu le stăpânesc deloc. Fie că e vorba de un coleg care crede că ştie tot despre sănătate doar pentru că a citit câteva articole pe internet, fie de un prieten care dă sfaturi financiare fără nicio pregătire, fenomenul nu e rar.

Psihologia are un nume pentru acest tip de comportament: efectul Dunning-Kruger: tendinţa unor oameni slab pregătiţi într-un domeniu de a-şi supraestima cunoştinţele sau abilităţile. Mai simplu spus, cu cât ştii mai puţin, cu atât eşti mai convins că ştii suficient.

Acest efect a fost descris pentru prima dată în 1999 de psihologii americani David Dunning şi Justin Kruger. Ei au observat că persoanele care au cele mai puţine cunoştinţe într-un domeniu sunt adesea cele mai încrezătoare în opiniile lor pentru că nu ştiu destul încât să-şi dea seama cât de multe nu ştiu.

Este ca şi cum ai urca pe-un deluşor şi ai fi convins că ai cucerit Everestul.

În schimb, oamenii cu adevărat competenţi tind să fie mai modeşti, pentru că ei înţeleg cât de vast este domeniul respectiv, ştiu cât mai au de învăţat şi nu simt nevoia să se laude.

Efectul Dunning-Kruger poate apărea în orice domeniu: medicină, educaţie, politică, sport, în viaţa de zi cu zi. Este important de recunoscut, pentru că ne poate ajuta să fim mai atenţi la sursele de informaţie şi mai smeriţi în propriile convingeri.

Efectul Dunning-Kruger are ca rezultat ceea ce este cunoscut sub numele de „blestem dublu”: oamenii nu numai că au performanţe slabe, dar nu sunt suficient de conştienţi de sine pentru a se judeca cu exactitate – şi, prin urmare, este puţin probabil să înveţe şi să se dezvolte.

Fenomenul poate explica, parţial, cum oameni slab pregătiţi pot ajunge în poziţii de conducere. Psihologii explică de ce:

* Încrederea exagerată impresionează. Oamenii care nu cunosc prea bine un domeniu, dar vorbesc cu multă siguranţă, pot părea convingători. În politică sau în afaceri, această încredere poate fi percepută ca „leadership”. Mulţi alegători sau susţinători se lasă influenţaţi mai degrabă de cât de „hotărât” vorbeşte cineva, nu de cât de bine argumentează.

*Cei competenţi sunt adesea mai prudenţi. O persoană cu adevărat educată sau experimentată într-un domeniu ştie cât de complexe sunt lucrurile. De aceea, ezită să dea răspunsuri simpliste şi promisiuni ferme, ceea ce poate fi perceput greşit, ca slăbiciune sau nesiguranţă.

*Lipsa de educaţie generală favorizează fenomenul. Într-o societate în care oamenii nu sunt învăţaţi să gândească critic sau să caute surse de încredere, promisiunile goale, populismul şi simplificările excesive pot atrage uşor. Cine vorbeşte „pe limba poporului” şi pare sigur pe el poate părea o alegere bună, chiar dacă nu este.

În realitate, nu orice lider slab pregătit e „prost” şi nu orice lider inteligent e „bun”. Însă efectul Dunning-Kruger explică de ce uneori oameni nepregătiţi ajung în funcţii importante, pentru că nu ştiu cât nu ştiu şi nici cei care îi aleg nu ştiu să facă diferenţa.

Politica e plină de exemple: lideri care vorbesc despre economie fără să fi citit vreodată un buget, sau care propun soluţii „inovatoare” şi chiar iau decizii în domenii despre care habar nu au.

Desigur, medicina „populară” de pe internet e terenul ideal pentru Dunning-Kruger: bunici, vecini, influenceri, prezentatori TV – toţi devin experţi. Unii „vindecă” boala canceroasă cu apă cu lămâie şi bicarbonat. Alţii recomandă tratamente „naturale” care fac mai mult rău decât bine. Totul spus cu un aer de siguranţă care l-ar face gelos pe orice profesor universitar şi cu atâta convingere încât ţi-e mai frică de sfatul lor decât de diagnostic.

Sunt oameni fără nicio pregătire care vorbesc cu mare siguranţă despre boli grave, iar ceea ce este trist nu e doar ignoranţa lor, ci faptul că îi conving şi pe alţii.

Efectul Dunning-Kruger nu e doar amuzant – el poate deveni periculos: în politică duce la alegeri proaste, în sănătate la decizii riscante, iar în educaţie la un popor care crede că „merge şi aşa”. Mai greu de combătut nu e prostie, ci încrederea şi aplombul cu care e rostită.

Există multe exemple – unele celebre, altele mai discrete – de persoane care s-au făcut de râs, în public, din cauza efectului Dunning-Kruger.
În pandemie, multe vedete sau influenceri (atât din România, cât şi din străinătate) au promovat teorii false despre virus, vaccinuri sau tratamente, bazându-se pe „cercetări personale” de pe internet. Unii vorbeau cu o încredere extremă, deşi nu aveau nicio pregătire în medicină. Rezultatul? O parte a publicului i-a crezut, iar efectele au fost periculoase.

Există multe clipuri virale (inclusiv din România) cu tineri care, întrebaţi lucruri simple la Bac sau la interviuri TV, răspund greşit cu foarte multă siguranţă. De exemplu: „Ce este Holocaustul?” „Un dans popular!”.

În unele localităţi, la alegeri locale, au fost candidaţi care nu ştiau clar ce atribuţii are un primar, dar promiteau „metrou în sat” sau „grădiniţe gratuite pentru câini” – oameni cu zero experienţă, dar cu discursuri pline de siguranţă.

Exemplele ne arată că nu e suficient să pari sigur pe tine ca să fii şi competent. Ba mai mult, uneori, exact cei mai slab pregătiţi sunt cei mai siguri pe ce spun – iar asta e definiţia perfectă a efectului Dunning-Kruger.

Problema nu e doar că aceşti oameni se înşală – ci că o fac cu maximă încredere, iar alţii îi cred.

Adesea, tocmai neştiutorii sunt cei care ajung la putere, nu pentru că ar fi superiori, ci pentru că nu se îndoiesc de „cunoştinţele” lor, iar cei competenţi îi evită în mod deliberat: inteligenţa înseamnă nu doar claritate, ci şi îndoială. Cei care reflectează profund văd zonele gri, ştiu să pună semnul întrebării, iar cei care îşi iau responsabilităţile în serios se feresc de putere atunci când aceasta cere compromisuri morale. Tocmai aceasta este dilema: cei inteligenţi gândesc, în timp ce alţii acţionează.

Cei tăcuţi, cei gânditori, cei subtili au dificultăţi în această lume. Mesajele lor au nevoie de timp, reflecţiile lor au nevoie de spaţiu, iar ambele sunt rare în zilele noastre. Prin urmare, ascensiunea celor gălăgioşi nu este doar un simptom politic, ci şi cultural, al unei societăţi care aude, dar abia dacă mai ascultă.

Prostia aparentă a unor lideri nu este întotdeauna un defect, ci un mijloc: ea poate fi strategică – publicul nu tânjeşte după adevăr; tânjeşte după direcţie, siguranţă şi un sentiment de a fi înţeles.

Spaţiul public este o scenă pentru spectacol, în care cei care vor să fie auziţi nu trebuie să convingă, ci să înece alte voci.

Polarizarea nu este un accident, ci o metodă. Atenţia nu are moralitate; ea recompensează ceea ce funcţionează, nu ceea ce este adevărat.

Ascensiunea celor mai zgomotoşi este o expresie a epuizării colective, iar cei care răspund cu cea mai tare voce sunt auziţi. Dacă au ceva de spus sau nu este secundar. Important nu este ce s-a spus, ci de câte ori s-a repetat.

De ce oamenii inteligenţi au adesea dificultăţi în a fi acceptaţi în societate?

De ce duce adesea gândirea profundă la izolare? În urmă cu două secole, filosoful Arthur Schopenhauer a înţeles că gânditorii profunzi nu sunt celebraţi, ci temuţi – nu pentru că greşesc, ci pentru că exprimă adevăruri incomode.

Un opus sănătos al atotştiutorului ar fi cineva care recunoaşte că nu ştie tot şi e deschis să înveţe. Adică: modest intelectual, curios, sceptic în sens constructiv. Acesta e tipul de om care spune: „Nu ştiu, dar aş vrea să aflu”, în loc de „Îţi zic eu cum stau lucrurile!” Asta e o formă de onestitate intelectuală, chiar dacă persoana nu are (încă) cunoştinţe. Filosofic vorbind…

…Nu putem interzice atotştiutorilor să vorbească, dar putem învăţa să-i recunoaştem. Iar primul pas e gândirea critică. Nu tot ce sună sigur e şi adevărat. Nu tot ce pare simplu e corect, iar vocea cea mai tare nu e neapărat cea mai informată.

Adevărata înţelepciune vine din modestie: să recunoşti că nu ştii tot. Socrate a spus: „Ştiu că nu ştiu nimic.” Asta nu l-a făcut slab – ci liber să înveţe mereu.

În concluzie: dacă atotştiutorul e cel care vorbeşte fără să ştie, atunci opusul lui este cel care ştie cât de mult are de învăţat: tăcutul care ascultă, curiosul care întreabă, omul care nu se grăbeşte să dea verdicte. (documentare – psychology.com, euro-synergies. hautefort.com/archives… foto – pixabay.com)