Prof. univ. emerit dr. Dorel I. Duca, Facultatea de Matematică şi Informatică, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Învăţământul românesc trece printr-o perioadă grea, perioadă din care trebuie să ieşim cu bine! Iar această ieşire bună nu se poate face decât cu ajutorul nostru, al oamenilor şcolii. Le spunem discipolilor noştri că oricât de puternic ai fi, sunt momente când viaţa te pune la pământ. Şi le recomandăm ca atunci să-şi amintească faptul că puterea este în mintea şi sufletul lor, deci trebuie să se ridice şi să lupte!
Ne-am ales meseria de profesor (educator, învăţător, profesor) pentru că am dorit, în primul rând, să contribuim la formarea ca oameni şi specialişti a adulţilor de mâine, sperând că practicarea ei prin punerea unei picături de dragoste, a unei picături de atenţie, a unei picături de răbdare, a unei picături din sufletul nostru, să ne aducă un sentiment de realizare continuă; sufletul nu are nevoie de cadouri, el are nevoie doar de înţelegere, iubire şi mângâiere.
Profesorul nu lucrează cu materiale de construcţie: cărămizi, ciment, var, lemn etc., el lucrează cu minţi şi suflete. Pentru a fi profesor trebuie să ai o chemare specială – profesorul e arta de a fi OM. Ne plac oamenii care pun preţ pe educaţie, bunătate, bun simţ, care au un suflet bun, curat şi cald, care se ţin de cuvânt. Sunt minunaţi oamenii care îşi fac timp să-ţi spună o vorbă bună, o încurajare, o îmbrăţişare de îmbărbătare; minunaţi sunt şi minunaţi vor rămâne! Acestea sunt persoanele care au vocaţia de profesor. Pentru că pentru a fi profesor trebuie să ai vocaţia de profesor; vocaţie provine din cuvântul latinesc vocation, -onis care înseamnă „chemare”.
(…) „Meseria de profesor este o mare şi frumoasă profesiune care nu seamănă cu nicio alta, o meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. O meserie aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu este permisă, unde pregătirea excepţională este abia satisfăcătoare, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec”, spunea Victor Hugo.
În drumul prin viaţă am avut momente în care ne-am oprit, altele în care ne-am clătinat, altele în care am căzut. Atunci am văzut cine a fost alături de noi, sau… ne-am trezit singuri… Au fost zile în care am fost fericiţi şi altele în care ne-am simţit trişti … Nu. Nu am greşit cu nimic … Aşa este viaţa! … Dar, să ne aducem aminte că de multe ori după ce am căutat fără să găsim, am găsit fără să căutăm pentru că pe om dacă îl cauţi de bun, bun îl găseşti, iar dacă îl cauţi de rău, rău îl găseşti. Uneori ne-am ascuns durerea în spatele unui zâmbet pentru a nu-i îngrijora pe cei din jurul nostru. Atunci a trebuit să fim puternici pentru că trebuia să fim puternici! Şi trebuia să fim puternici pentru că, aşa cum le spunem discipolilor noştrii, în întuneric tu eşti lumina ta, în furtună tu eşti pacea ta, în tristeţe tu eşti forţa ta, în singurătate tu eşti compania ta!
Viaţa ne învaţă că trebuie să zburăm mereu şi cât mai sus; mai sus de invidie, mai sus de răutate, mai sus de durere. Mult mai înalt decât lacrimile şi judecăţile. Întotdeauna trebuie să zburăm sus, cât mai sus, acolo unde anumite cuvinte nu se mai aud, unde anumite gesturi nu se mai văd, acolo unde oamenii răi nu pot ajunge niciodată. Pentru că, în definitiv, cel mai dulce succes nu e cel care îi distruge pe cei care te-au rănit, ci acela care îi transformă în oameni mai buni (foto – https://www.cs.ubbcluj.ro)