Ioan Găbudean – un poet „minimalist”

IERNI, MESTECENI, POEZIE

(Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2025)

Ileana Sandu

Cel mai recent volum de poeme ale lui Ioan Găbudean (profesor, poet, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Târgu Mureş) reia şi aprofundează temele dominante ale operei sale, centrate pe explorarea condiţiei fragile a fiinţei (fie că este vorba de oameni, păsări sau peşti), într-o poetică minimală, cu imagini clare, un limbaj frust, reliefând tendinţa de a genera sensuri mari din micro-imagini.

Simplitatea programatică – versuri scurte, structură clară, lipsa oricăror

ornamente – este, în esenţă, crezul poetic al autorului, profesiunea sa de credinţă: „Iubesc poezia scurtă – / inima nu trebuie expusă / prea îndelung la ecograf…” (Minimalistă)

Textul defineşte, într-o formă extrem de concentrată, poetica minimalismului: poezia scurtă ca formă de protejare a esenţei, a vulnerabilităţii interioare, având ca imagine centrală inima – sediu al emoţiilor, asociată cu ecograful, instrument medical rece, obiectiv. Poetul sugerează că emoţia nu trebuie „examinată”, „disecată” excesiv; poezia trebuie să rămână o vibraţie scurtă, un puls, nu o autopsie sentimentală.

Cu fină ironie, autorul se joacă subtil cu ideea „expunerii” inimii- ca şi cum poezia lungă ar însemna o procedură medicală prea invazivă.

Păstrând simplitatea imaginii, dar cu un conţinut mai aspru, mai direct,

libertatea şi captivitatea, văzute prin metafora acvariului, definesc raportul dintre emoţie şi lumea „tehnică”: „Totdeauna am urât acvariile/acolo am văzut peştii /fără nicio speranţă /cum soldaţii în război/cu prea puţine şanse

să scape cu viaţă!” (Libertate). Comparaţia „peşti-soldaţi” este o analogie neaşteptată, transformând un acvariu inofensiv într-o imagine de închisoare existenţială. Poetul introduce un ton acuzator, o formă de revoltă: acvariul devine un simbol al unor spaţii sociale sau politice de lipsire de libertate.

Într-o altă variantă, libertatea poate deveni, uneori, chiar un spaţiu prea vast, aproape inutil, un fel de marfă „second-hand”: „Pasărea captivă

ani şi ani de zile/ a fost eliberată, în sfârşit…/ Ce poţi face, oare, acum

cu atâta libertate?/ S-a dus până la magazin / să-şi cumpere două aripi…/

libertate second-hand!” (Libertate). Finalul – „să-şi cumpere două aripi… libertate second-hand!” – introduce umor amar, criticând lumea în care libertatea este fie simulată, fie comercializată, dar şi un comentariu subtil despre condiţionare: pentru fiinţa care a trăit mult timp în captivitate, libertatea poate deveni o idee abstractă, greu de folosit.

Ioan Găbudean foloseşte obiecte sau situaţii comune – ecograf, acvariu, magazin – pentru a construi sensuri metaforice majore (inimă, captivitate, libertate), textele sale având o tonalitate ironică, uneori autoironică, presărate, însă – fără excepţie şi în ciuda „zgârceniei” exprimării – cu melancolie lucidă, convertind imagini cotidiene în simboluri existenţiale.

„Ioan Găbudean este un poet sensibil, de o gravitate minată şi adesea camuflată îndărătul unei subtile ironii. O certă expresivitate lirică posedă poeziile scrise în spirit de haiku, poezii în care sensul se contrage într-o expresie eliptică, de o vădită acurateţe stilistică” (prof. univ. dr. Iulian Boldea, în Cuvântul liber, Târgu Mureş, 1995).