Adrian Nemeth-Gherman
Un sistem elegant de alocare a resurselor umane, o fundaţie solidă pe care s-au clădit imperii, piramide şi confortul elitelor. O roată esenţială în mecanismul grandios al progresului, chiar dacă este unsă cu sânge şi sudoare.
Sclavia nu a murit. S-a rafinat. S-a fragmentat şi s-a infiltrat în aerul pe care îl respirăm, în hainele pe care le cumpărăm, în relaţiile pe care le menţinem.
Suntem liberi, da. Extrem de liberi. Suntem atât de liberi încât ne putem alege singuri stăpânul, corporaţia, ideologia, ratele, şi, cel mai important, putem alege culoarea şi textura lanţurilor.
Timp de milenii, sclavia a fost un „bine intersubiectiv”, un sport de echipă în care unii dădeau cu biciul, iar alţii construiau piramide, întrebându-se probabil dacă vineri au program scurt. Dar astăzi? Astăzi suntem liberi! Am abolit lanţurile de fier ruginite, recunoscând că îţi stricau feng-shui-ul şi lăsau urme inestetice pe piele. În mărinimia noastră evolutivă, le-am înlocuit cu unele invizibile, de ultimă generaţie, împletite din fibră optică, rate la bancă şi anxietate socială.
Să ne plimbăm puţin prin marea grădină zoologică a sclaviei moderne, unde uşile cuştilor sunt larg deschise, dar animalele preferă să stea înăuntru.
Să începem cu cel mai evident, deşi adesea neglijat, teren de joacă al sclaviei moderne, sclavia în muncă. Nu mai eşti vândut la licitaţie, dar eşti vândut zi de zi. Contractul tău e o declaraţie de vasalitate, în care îţi cedezi cele mai preţioase ore ale vieţii pentru un salariu. Eşti un hamster pe roată, alergând cu disperare pentru morcovul pensionării sau al „stabilităţii”, care se îndepărtează cu fiecare rotaţie. Biroul e noua plantaţie. Şeful e stăpânul benevol (sau nu), iar lanţurile sunt termenele-limită, emailurile după miezul nopţii şi promisiunea iluzorie a „creşterii”. Eşti liber să alegi unde să fii sclav, dar nu şi dacă să fii. O splendidă demonstraţie de liber arbitru constrâns!
Sclavia Gândirii şi a Clişeelor
Gândiţi-vă la mintea umană nu ca la un organ, ci ca la un animal de companie care îşi plimbă stăpânul. Suntem sclavii propriilor noastre tipare, nişte papagali cu diplome universitare care repetă lozinci pe care de multe ori nici măcar nu le înţelegem. Avem creierele puse la marinat în sos de progres, prăjite în uleiul încins al tradiţiei. Sclavia faţă de trecut este acel necromant bizar care ne obligă să ne trăim viaţa dictată de nişte oameni morţi de sute de ani.
„Aşa se face!”, urlă strămoşii din cripte, în timp ce noi ne executăm cuminţi, transformând inovaţia într-o erezie. Suntem sclavi ai formelor fără fond, purtând măşti pe care ni le-au sculptat alţii, până când faţa ne ia forma măştii…
Închisoarea cu pereţi de pluş sau Sclavia din Relaţii şi Familie, da , familia! Acea celulă de bază a societăţii, care uneori funcţionează exact ca o celulă de maximă securitate. Sclavia afectivă este probabil cea mai perversă formă de subjugare, pentru că este ambalată în staniolul iubirii.
„Nu pot trăi fără tine” este declaraţia supremă de parazitism, o simbioză grotescă în care două entităţi se canibalizează emoţional sub aplauzele rudelor. Iar masa de duminică în familie? Un tribunal suprem unde individualitatea este tăiată felii, prăjită şi servită cu garnitură de vinovăţie. „De ce nu te măriţi? De ce nu faci un copil? De ce nu eşti o copie xerox a aşteptărilor noastre frustrate?”. Oamenii devin sclavii propriilor parteneri sau copii, cărând în spate datoriile emoţionale ca nişte melci ale căror cochilii sunt făcute din plumb.
Leviatanul Birocratic sau Sclavia Instituţională
Dacă Kafka şi Dali ar fi făcut un copil, acela ar fi fost o instituţie modernă. Ghişeele sunt altarele unde ne jertfim timpul şi demnitatea. Instituţiile nu ne deservesc pe noi, ci noi suntem globulele roşii care le ţin în viaţă, pompând taxe, formulare şi ştampile în venele unui monstru abstract. Eşti sclavul unui CNP, un număr care trebuie să demonstreze că există prin adeverinţe semnate de alţi sclavi, într-un dans absurd al ştampilelor şi semnaturilor.
Aşa că sclavia e o simfonie a ordinii, o coregrafie a puterii şi supunerii, unde fiecare ştie precis unde îi este locul în marele mecanism al fiinţei.
Poate greşesc
Citește și