Adrian Nemeth -Gherman
Plouă. O ploaie măruntă și persistentă, genul de eveniment meteorologic care transformă orice urmă de entuziasm metafizic într-o baltă de scepticism ud. Stau imobilizat,ca o statuie a neputinței, contemplând măreția condiției umane de la înălțimea unei canapele care a devenit centrul universului meu gravitațional.
Să fim sinceri, suntem cea mai reușită eroare a naturii. Am apărut pe lume ca ființe gata decăzute, iar perspectiva păcatului strămoșesc nu e decât o metaforă elegantă pentru faptul că, structural vorbind, suntem un eșec de proiectare. Ni s-a dat conștiință de sine, dar în loc să o folosim pentru a descifra tainele cosmosului, am transformat-o într-un depozit de vanități strălucitoare și orgolii de carton.
Suntem niște monștri angelici care își petrec existența oscilând între dorința de a cuceri stelele și incapacitatea cronică de a ridica o lădiță cu scule fără a declanșa un cataclism lombar.
Și totuși, mai dureroasă decât hernia de disc este oboseala civică.
M-am săturat până la o saturație diafană să mai fiu criticul de serviciu. Când îl aud pe Președintele Nicușor vorbind despre responsabilitate cu acea rigoare matematică ce pare să ignore faptul că viața e o ecuație cu prea multe necunoscute emoționale, simt cum o vertebră se mai deplasează cu un milimetru spre stânga. Partidele, liderii, salvatorii de ocazie și apostolii datoriei publice îmi bombardează urechile cu apeluri la o maturitate pe care nici ei nu o posedă.
E o liniște asurzitoare în discursurile lor. Toți cer responsabilitate de la ceilalți, în timp ce ei plutesc într-o imponderabilitate morală plină de energie întunecată.
În acest haos armonios al spațiului public, am decis să mă retrag în singura formă de rezistență care mi-a mai rămas, autoironia. Este o victorie înfrântă, dar e a mea. M-am suprasolicitat. Am crezut, într-un puseu de vanitate juvenilă, că legile fizicii sunt opționale pentru un spirit atât de profund ca al meu. Rezultatul? O nemișcare frenetică pe care o resimt la fiecare stranut.
Dar, în acest peisaj dezolant, unde ploaia spală ultimele resturi de orgoliu, apare ea. Iubirea vieții mele, care în aceste momente capătă o dimensiune aproape divină, înarmată cu o seringă și o fiolă de Dexametazonă. Există o tandrețe brutală în felul în care mă împunge cu nemărginită dragoste. Diclofenacul, acest nectar al zeilor recenți, devine singura ideologie în care mai pot crede cu adevărat. În timp ce lichidul salvator îmi invadează țesuturile, simt cum ura binefăcătoare față de propria-mi nesăbuință se topește.
Suntem, în esență, niște paradoxuri ambulante (sau, în cazul meu, stătătoare). Ne credem stăpânii lumii, dar suntem la mila unei injecții făcute în dormitor, sub lumina difuză a unei lămpi care pare să plângă împreună cu cerul. Ne dăm mari strategi pe Facebook și critici ai puterii, dar adevărata putere e cea a soției care știe exact unghiul de incidență al acului pentru a-ți reda demnitatea de a te putea încălța singur.
Așa că îi las pe Președintele Nicușor și pe ceilalți magicieni ai responsabilității să salveze țara. Eu am o misiune mult mai metafizică, să ating starea de grație în care spatele meu nu mai urlă „Trădare!”. În această beție lucidă provocată de antiinflamatoare, accept că sunt o ființă limitată, un amestec de praf de stele și dexametazonă, care învață, cu fiecare junghi, că introspecția e mult mai sigură decât ridicatul greutăților.
Până la urmă, condiția umană e un oximoron continuu, suntem un eșec triumfător care, sub o ploaie măruntă de iunie, își găsește mântuirea într-o seringă și într-o mână iubitoare care te înțeapă exact acolo unde te doare mai tare moralitatea.
Citește și