Prof. univ. dr. Iulian Boldea
„Ea nu era de aici…”
O pagină emoţionantă scrisă de Emil Cioran se referă la Susana Soca (1906–1959), scriitoare uruguaiană de o frumuseţe deosebită care a editat la Paris revista „La Licorne” şi a sfârşit tragic într-un accident aviatic.
„N-am întâlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu fiinţa ei de spectru adorabil.
Cine eşti? De unde vii?, iată întrebarea pe care îţi venea să i-o pui fără să stai pe gânduri. N-ar fi putut răspunde, într-atât se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-l trădeze.
Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care îl încercai în preajma ei.
Fascinaţie, tulburare supranaturală! Din prima clipă când am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe!
Copleşită de bunuri, răsfăţată după cântarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cât te gândeai la ea, cu atât erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului.
Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor lui Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Brönte. Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osândită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor.
În viaţă fiind, părea atât de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gândeşti că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pământ; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul”.
(Emil Cioran, „Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete”, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2011.)
Mai mulţi scriitori, o singură muză…
Leny Caler a fost o actriţă celebră în perioada interbelică şi muza unor importanţi scriitori români. Trăsăturile ei se regăsesc în diverse personaje: Ela din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Doamna T” din „Patul lui Procust” de Camil Petrescu, Corina din „Jocul de-a vacanţa” a lui Mihail Sebastian. Tudor Muşatescu îi dedică întreaga operă dramatică, iar Arghezi o consideră un „material din seria briliantelor, întunecate de un reflex de seninătate”.
Cartea lui Leny Caler „Artistul şi oglinda” are frânturi din biografia ei, dar conţine şi portrete ale unor scriitori, actori şi regizori importanţi: Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Lucia Sturdza-Bulandra, George Vraca, Victor Ioan Popa.
Cartea este o confesiune „publică şi pudică” (B. Elvin), iar portretele au savoare şi plasticitate: Camil Petrescu este „tiranic, pretenţios şi extrem de sensibil, e omul care mi-a trimis scrisorile cele mai deosebite şi mai nuanţate”, în timp ce Sebastian, „timid din fire, era şi mai intimidat de prezenţa mea”. Sebastian a scris „Jocul de-a vacanţa” special pentru Leny Caler.
După ce citeşte „Jocul de-a vacanţa”, actorul Ion Iancovescu îi spune lui Mihail Sebastian: „Numai pentru o femeie pe care o iubeşti foarte mult poţi să scrii un astfel de rol. E cel mai frumos rol de femeie scris vreodată. Cel mai frumos, dar şi cel mai greu”.
Între rigoare analitică şi profunzime speculativă
Să ne reamintim de Virgil Nemoianu (12 martie 1940-6 iunie 2025), critic literar, eseist, membru de onoare al Academiei Române, colaborator important al revistei Vatra. Am coordonat o carte şi un număr de revistă despre el.
Contribuţia teoretică fundamentală la nivel internaţional a lui Nemoianu constă în redefinirea şi periodizarea romantismului european, prin introducerea conceptului de „romantism îmblânzit” sau Biedermeier pentru a descrie faza de stabilizare a mişcării, dar şi în elaborarea teoriei „secundarului”, conform căreia fenomenele marginale, excentrice şi aparent neesenţiale ale unei culturi sau societăţi funcţionează ca veritabile spaţii de rezistenţă morală şi de libertate spirituală, capabile să conserve diversitatea umană în faţa presiunilor uniformizatoare ale ideologiilor totalitare sau ale modernităţii tehnocratice.
Integrat în tradiţia umanismului creştin şi animat de un spirit enciclopedic, Nemoianu a lăsat în urmă o operă vastă ce cuprinde zeci de volume şi sute de studii, reeditate recent în limba română sub formă de serii monumentale la editura Spandugino. Discursul său critic este o sinteză între rigoare analitică şi profunzime speculativă.
„Nevoia de naraţiune este adânc înscrisă în sufletul şi mintea umană” (Virgil Nemoianu).
Citește și