Sanda Viţelar
De aproape nouă ani mă aflu, într-un fel sau altul, la intersecţia dintre două lumi pe care mulţi le consideră incompatibile. Am intrat în această zonă mai întâi ca om aflat în căutarea unor răspunsuri, apoi ca beneficiar al unor terapii complementare şi, în cele din urmă, ca terapeut. În tot acest timp am întâlnit medici extraordinari, oameni de ştiinţă dedicaţi, terapeuţi oneşti şi profesionişti, dar şi suficient de multă aroganţă, prejudecată şi dogmatism de ambele părţi încât să mă întreb dacă nu cumva adevărata problemă nu este lipsa de cunoaştere, ci convingerea fiecăruia că deţine întregul adevăr.
De fiecare dată când apare în spaţiul public o discuţie despre terapiile alternative, reflexoterapie, acupunctură, plante medicinale, uleiuri esenţiale sau terapii energetice, reacţiile par să urmeze acelaşi scenariu. O parte a publicului ridică imediat un zid al scepticismului şi declară că tot ceea ce nu poate fi măsurat, cântărit sau explicat complet prin metodele actuale ale ştiinţei este automat o înşelătorie.
Cealaltă parte cade în extrema opusă şi transformă orice terapie alternativă într-un soi de soluţie universală capabilă să rezolve orice problemă de sănătate. Între aceste două poziţii radicale se pierde însă tocmai ceea ce ar trebui să conteze cel mai mult: omul.
În toţi aceşti ani am ajuns la o concluzie pe care nu o prezint ca adevăr absolut, ci ca rezultat al propriei experienţe de viaţă. Nu cred că medicina produce miracole. Nu cred nici că terapiile alternative produc miracole. Cred că ambele sunt instrumente. Uneori extrem de eficiente, alteori limitate. Uneori spectaculoase, alteori insuficiente. Dar instrumente, nu sursa ultimă a vindecării.
Din perspectiva mea spirituală, pe care nu încerc să o impun nimănui, există o inteligenţă mai vastă decât ceea ce putem percepe prin simţuri. Unii îi spun Dumnezeu. Alţii îi spun Conştiinţă Universală, Energie Creatoare, Sursă sau pur şi simplu Viaţă. Numele nu este esenţial. Esenţial este faptul că, indiferent dacă vorbim despre un medicament, o intervenţie chirurgicală, o şedinţă de reflexoterapie sau o simplă conversaţie care redă speranţa unui om, toate acestea par să funcţioneze doar atunci când organismul găseşte resursele necesare pentru a răspunde procesului de vindecare.
Poate că tocmai aici apare cea mai mare confuzie. Există persoane care ajung să creadă că terapiile alternative pot înlocui medicina. Nu sunt de acord cu această idee şi nu am fost niciodată. Dacă îţi rupi un picior, mergi la medic. Dacă faci un infarct, mergi la medic. Dacă primeşti un diagnostic de cancer, mergi la medic. Nu la terapeutul energetic, nu la reflexoterapeut şi nu la persoana care promite vindecări miraculoase. Medicina modernă dispune de instrumente extraordinare pentru diagnostic, intervenţie şi tratament, iar ignorarea lor poate avea consecinţe dramatice.
În acelaşi timp însă, cred că este o eroare să reducem fiinţa umană exclusiv la analize, imagini radiologice şi parametri biologici. Omul nu este doar un corp. Este şi emoţie, şi memorie, şi credinţă, şi sens, şi relaţie cu propria existenţă. Oricine a trecut printr-o boală serioasă ştie că două persoane cu acelaşi diagnostic şi acelaşi tratament pot avea parcursuri complet diferite. De ce? Ştiinţa începe să ofere unele răspunsuri, dar este evident că nu le avem încă pe toate.
Tocmai de aceea consider că rolul terapiilor complementare nu este să înlocuiască medicina, ci să susţină omul care trece prin procesul de vindecare. Să îl ajute să îşi gestioneze anxietatea, stresul, insomnia, sentimentul de neputinţă, epuizarea emoţională. Să îi ofere un spaţiu în care să fie ascultat şi privit ca întreg, nu doar ca purtătorul unei afecţiuni.
Dacă un pacient aflat în tratament oncologic se simte mai liniştit după o şedinţă de terapie energetică, dacă doarme mai bine sau dacă găseşte confort într-un ritual care implică plante şi uleiuri esenţiale, nu văd de ce aceste lucruri ar trebui privite automat cu ostilitate, atât timp cât nu interferează cu tratamentul medical şi nu îl înlocuiesc.
Există şi un aspect pe care mulţi îl invocă în sens peiorativ: efectul placebo. De ani de zile, placebo este folosit ca argument suprem împotriva terapiilor complementare. Numai că efectul placebo nu este o invenţie a terapeuţilor alternativi şi nici o dovadă că totul este fals. Este un fenomen documentat ştiinţific, observat inclusiv în cadrul medicinei convenţionale.
El demonstrează că mintea, aşteptările, încrederea şi contextul în care are loc un tratament influenţează în mod real organismul. Nu, placebo nu repară un os fracturat şi nu înlocuieşte chimioterapia. Dar faptul că speranţa şi credinţa pot produce modificări măsurabile în starea unei persoane ar trebui să ne facă mai curioşi, nu mai dispreţuitori.
Poate că una dintre cele mai mari greşeli ale epocii noastre este nevoia obsesivă de a alege o tabără. Ori medicină, ori spiritualitate. Ori ştiinţă, ori experienţă interioară. Ori materie, ori energie. Eu nu cred că realitatea funcţionează astfel. Cred că medicina modernă reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale umanităţii şi că a salvat milioane de vieţi.
În acelaşi timp, cred că există aspecte ale experienţei umane pe care încă nu le înţelegem pe deplin şi pe care nu le putem respinge doar pentru că nu avem încă instrumentele necesare pentru a le măsura.
După nouă ani petrecuţi în această zonă, am rămas cu mai puţine certitudini şi cu mai multe întrebări. Şi poate că aceasta este, de fapt, poziţia cea mai sănătoasă. Să nu transformăm nici medicina în religie şi nici terapiile alternative în dogmă. Să folosim ceea ce funcţionează, să verificăm ceea ce ni se spune, să păstrăm spiritul critic şi să nu uităm niciodată că în centrul tuturor teoriilor, controverselor şi convingerilor se află un om care suferă şi care caută, înainte de orice, alinare şi vindecare.
Citește și