Mihai Teodor Naşca
Pe cărările pe care a crescut iarba, omul nu a mai trecut de mult… Prietenii mă vizitează din ce în ce mai rar, până şi eu parcă mă caut tot mai rar…
Cu mintea agăţată undeva sus, unde nu e loc decât de bine, rememorez o lume pierdută, care însă era întreaga lume. Parfumuri şi miresme aduc aminte de cele ce au fost şi parcă mintea le creează aievea. Căldura aceea de vară, fără coduri şi fără anunţuri meteorologice, doar noi cu mintea noastră şi senzaţia că toată lumea asta mare ne aşteaptă doar pe noi.
Cu peste patru decenii în urmă, mersul la ciurdă era o socializare benefică. Bârlibaşul era mic, cu copii puţini, însă şi noi aşteptam să vină vacanţa mare să se întoarcă nepoţii acasă la bunici. Pe vremea aceea, prezenţa nepoţilor în curţile bunicilor era o normalitate. Aceştia îşi ajutau bunicii dar şi petreceau în libertate deplină un timp frumos şi benefic.
Trebuie să recunosc că şi prostioarele tot de pe la orăşeni veneau, bine împachetate în idei numai bune de crescut adrenalina. Dar cine să stea să analizeze? Cine să se întrebe cum e bine sau rău? Ideile erau puse în practică, iar de aici satisfacţia unei zile fericite era garantată.
E culmea cum, şi atunci, erau călduri covârşitoare, dar mai nimeni nu ştia că asta este un pericol, la fel săritul în bălţi, după ploile calde care şi ele au dispărut şi „sustragerea” nevinovată de prin alte curţi şi livezi de mere de vară, ori lebeniţa, mai prin august. Strânsul tăbacului era o îndatorire sfântă, iar de înşforat nu scăpa nimeni. Toată munca de la câmp era îmbrăcată în mod ludic, părea un fel de joacă în care toţi copiii erau integraţi, iar timp de plictiseală nu era.
De cum da vacanţa, abandonam încălţămintea şi o mai luam doar în condiţii speciale şi atunci când mergeam în sat după pită la brutărie, ca să nu râdă oamenii de noi. Ne făceam tălpile asemeni tălpilor tenişilor pe care ni-i doream atâta. Vacanţa era un motiv de fericire, chiar dacă lucram pe rupte, nu mergeam nici la mare nici la munte, dar veneau copiii în sat şi aveam cum să ne jucăm mai bine.
O zi întreagă de vară hălăduiam prin holde, culturi, pe la soare şi umbră fără ca părinţii să se îngrijoreze şi sunt convins că nici cei de la oraş nu stăteau ca pe ace ştiindu-şi copiii la ţară. Seara mergeam la ciurdă, iar de peste gard vreo bătrână ne striga să dăm şi după vaca ei. Cunoşteam toate vacile pentru că ni se părea că seamănă cu stăpânii lor.
Cu mintea sus, acolo, atârnat de un timp real şi cu gândul la o lume simplă şi frumoasă…
Citește și