Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Dor, cuvânt latinesc, este derivat din „dolus” (la genitiv singurar „doloris”) şi a rămas aproape identic după două mii de ani. Este din aceeaşi familie cu „durere”, care e în franceză „douleur” şi în italiană „dolore”. Dar forma de „dor” (obţinută prin rotacizare) este doar în româneşte.
În „Mai am un singur dor …”, Eminescu nu elogia moartea, ci exprima speranţa de înviere prin „marea trecere”. Poetului îi era dor să se contopească cu natura, cu firea, cu dumnezeirea. Goga nu-şi putea înăbuşi dorurile, dar nici nu le putea figura, nu le putea concretiza, ci doar compara cu frunzele trecătoare: „Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare…/ Spulberate şi strivite frunze pe cărare.”
Cel mai răspândit sens al dorului este iubirea, iar înţelesul acesta este exprimat sublim în „Luceafărul”: „Cum ea de coate-şi răzima,/ Visând, ale ei tâmple,/ De dorul lui şi inima,/ Şi sufletu-i se împle.” „Împlerea” (tot cuvânt latinesc) de dor vine parcă din mitologia greco-latină şi se pierde în veşnicie. Dorul românesc nu se poate traduce în alte limbi. În germană, s-a încercat cu „Weltschmerz”, dar nu a ieşit mare lucru, fiindcă, literal, cuvântul acesta compus înseamnă „durerea lumii”, iar în realitate înseamnă „melancolie”.
Ce mare distanţă este între melancolie şi dor! Asta mai ales când eşti departe şi ţi-e dor de casă …
Citește și