După Adrian Păunescu urmează interzicerea în spaţiul public a Anei Blandiana, pentru poeziile „Partid” şi „Odă”?

Ionuţ Ţene, Uniunea Scriitorilor din România

Politicile anti‑culturale de tip „cancel culture” şi „woke” continuă în România cu îngăduinţa Guvernului Ilie Bolojan şi a sistemului care a anulat alegerile democratice din decembrie 2024. Se doreşte cu ardoare, din partea diriguitorilor sistemului de azi, ştergerea identităţii naţionale şi a valorilor româneşti. Asistăm la o nivelare şi mancurtizare a conştiinţelor patriotice în stilul fostului imperiu sovietic. Interesant este că se doreşte eliminarea doar a poeţilor şi scriitorilor – în general – care au promovat patriotismul sau naţionalismul cultural românesc.

Instituţii construite pe model sovietic, precum „Elie Wiesel” sau IICCMR, solicită „anihilarea” tuturor personalităţilor culturale româneşti, care constituie fundamentul, ierarhia şi fibra naţională a poporului român? Pe partea dreptei culturale interbelice româneşti, corifeii lui Molotov‑Stalin‑Lunacearski sau Jdanov cer interzicerea poeţilor Radu Gyr, Vasile Militaru, Nichifor Crainic sau chiar Mihai Eminescu.

Pe partea stângă a eşicherului politic se solicită interzicerea poeţilor care au exprimat cultural o vână patriotică, cum este, de exemplu, Adrian Păunescu, care a cântat în versuri memorabile frumuseţile patriei şi ale culturii române. IICCMR cere demolarea bustului poetului naţional Adrian Păunescu, dar, paradoxal, nu suflă un cuvânt despre bustul celei mai mari poete care a cântat comunismul de tip bolşevic, Nina Cassian, care are un monument de forţă în staţiunea 2 Mai de pe litoral.

Toate aceste acţiuni împotriva identităţii comunitare şi a valorilor româneşti – în frunte cu legea Vexler – nu au de-a face cu eliminarea antisemitismului sau a relicvelor comunismului din spaţiul public, ci doar cu antiromânismul şi înlăturarea reperelor culturale şi identitare valorice româneşti, pentru ca românii să devină, din naţiune şi popor liber, o populaţie fără memorie şi identitate, supusă modelării intereselor străine de interesul naţional ale noii „Moscove” de la Bruxelles.

Partida sovietică ne vrea desfiinţaţi ca neam cultural, fără amprentă identitară, să nu avem scriitori valoroşi care vorbesc şi scriu despre patrie, istorie naţională şi despre libertate. Ciudat este că aceşti „komisari” sovietici pe stil nou nu cer scoaterea din spaţiul public a corifeilor avangardei literare comuniste interbelice şi postbelice, finanţaţi de NKVD/KGB, care doreau desfiinţarea şi dezmembrarea României considerându-se un „stat multinaţional”.

Despre filiera NKVD a scris Stelian Tănase acum câţiva ani o carte relevantă, „Avangarda românească în arhivele Siguranţei”, bazată pe documente. Toţi avangardiştii erau pe statele de plată ale filierei kominterniste.

În perspectiva lipsei oricărei logici şi a lipsei de criterii valorice, corifeii noului sovietism de la IICCMR, după eliminarea din spaţiul public a lui Adrian Păunescu, ar trebui să ceară şi interzicerea Anei Blandiana, prietena lui Gogu Rădulescu – ideologul PCR, pentru poeziile sale dedicate partidului comunist şi lui Lenin? Poezia „Partid”, scrisă de Ana Blandiana, este o poezie de propagandă pro‑comunistă, publicată în Almanahul „Luceafărul” în anul 1983.

Textul a fost inclus ulterior în lucrări critice precum „Antologia ruşinii” după 1990, care adună texte omagiale scrise de intelectuali români în perioada dictaturii comuniste. Textul poeziei „Partid” descrie „candoarea” legată de ritualurile şcolare comuniste şi devotamentul faţă de partid:

„Că niciodată n‑am să mă separ orgolios

De imnul colectiv şi luminos.

Candoarea scrijelată de mâna ta lucid

În ochii mei, dramatic deschişi spre mâna ta,

Oricâte maluri s‑ar sedimenta,

Nu‑mi vor putea‑o şterge.

Candoarea ca un zid

Va măsura maturitatea mea, Partid.”

Deşi Ana Blandiana este o figură cheie a disidenţei anticomuniste de la sfârşitul anilor ’80 şi fondatoare a Alianţei Civice, poezia „Partid” şi cealaltă „Odă” contrastează puternic cu activitatea ei ulterioară, reprezentând un exemplu al presiunilor asupra scriitorilor din acea epocă. Poezia dedicată comunismului şi lui Lenin a apărut în revista Tribuna, nr. 46, pe 12 nov. 1959:

„Slavă lumii ce se naşte

În această oră gravă;

Slavă anului acesta

Ce‑a ucis în colb milenii;

Şi de flăcări, ca drapelul,

Slavă veşnică lui Lenin!”

Lista scriitorilor români valoroşi din epoca comunistă ar putea continua în această axiomă a prostiei pe stil sovietic cu Marin Preda, care a scris un roman cu influenţe comuniste, „Risipitorii”, cu Zaharia Stancu pentru „Desculţ” şi nu numai, cu Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc şi atât de alţi scriitori români care au făcut compromisuri ideologice în epocă, constrânşi de paradigma totalitară a vremii.

Interzicerea lui Adrian Păunescu în spaţiul public şi introducerea lui la „fondul S”, ca în bibliotecile comuniste, ar deschide „cutia Pandorei” a totalitarismului neo‑marxist, ca în anii ’50. După Adrian Păunescu, mă aştept ca IICCMR să ceară interzicerea Anei Blandiana pentru poeziile „Partidul” şi „Odă”. Paradoxale vremuri trăim: se interzic poeţii care nu au avut putere de decizie în comunism, dar se păstrează pensiile speciale a celor care au implementat comunismul.

De fapt, nu se vrea doar interzicerea unor scriitori români, ci desfiinţarea tuturor valorilor poporului român, pentru a se disipa, fără identitate, în noua „federaţie sovietică europeană”, care ni se pregăteşte. Un refuz al acestei politici de ocultare culturală a neamului românesc este să citim şi să recităm în continuare pe Adrian Păunescu şi pe toţi marii noştri poeţi.

Să arătăm Bruxelles‑ului şi lumii că se confirmă zicalele populare intrate în memoria colectivă a poporului nostru: „românul s‑a născut poet” şi că „tot ce‑i românesc nu piere”.

Citește și