Acad. Prof. univ. Ioan Aurel Pop
La scurt timp după decembrie 1989, un student mai agresiv verbal – că tot se dăduse drumul la proteste şi interpelări – m-a întrebat de ce îl lăudam pe George Călinescu. Și nici măcar nu le vorbeam studenţilor despre viaţa lui Eminescu, ci despre „Cartea nunţii”. Adică le sugeram să citească înainte de Enigma Otiliei celălalt roman, de tinereţe, mai potrivit vieţii adolescentine. Mă gândeam că mirarea studentului se lega de „colaborarea” lui Călinescu cu regimul comunist. Începuseră să apară o seamă de „cârtiri” despre Mihail Sadoveanu, Camil
Petrescu, Lucian Blaga, Mihail Ralea, Tudor Vianu, P. P. Panaitescu şi alţii, destul de mulţi. Am zis „cîrtiri” gândindu-mă la Damaschin Bojincă (un istoric prezentat acum de unii drept minor), care a publicat la Buda (în 1828) lucrarea „Răspundere dezgustătoare la cârtirea cea în Halle în 1823 făcută”, cu referire la o lucrare defăimătoare a lui Christian Martin Engel. Cârtirile îi vizau acum pe aceşti titani ai culturii noastre care avut neşansa să trăiască sub regim comunist proletcultist, stalinist.
Dar, în cazul de faţă, studentul meu îl ura pe Călinescu nu fiindcă scrisese câte ceva în jurul anilor 1950, ci pentru că … îşi bătea (maltrata) nevasta. Am rămas paf sau boca cascata, cum ar zice italianul. Sigur că am întrebat în „anul” respectiv de studenţi ce are „Cartea nunţii” cu viaţa privată a scriitorului.
Majoritatea, din fericire, au zis că nu e nicio legătură. Mai târziu, la Academia Română, lucrurile s-au complicat serios, fiindcă Nicolae Cajal, medic, academician, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a fost chiar admonestat de un ziarist pentru că organizase o dezbatere despre opera medicală a lui Nicolae Paulescu.
Cajal nu s-a speriat deloc (trecuse prin multe în viaţă) şi i-a spus că viaţa nemedicală a lui Paulescu era una şi contribuţia lui la descoperirea, la individualizarea pancreinei (numele dat de el insulinei) era altceva, că ştiinţa nu poate renunţa la mari realizări ale sale pe motiv că autorul lor trăise neconform. Adevărul este că Nicolae Paulescu publicase în tinereţe articole foarte virulente la adresa evreilor, trecând prin eugenie şi teoria neamestecului „raselor”.
Apoi am văzut articole şi cărţi despre viaţa privată a intelectualilor, cu multe cancanuri despre amante, copii din flori, droguri interbelice şi postbelice, servitoare ofensate şi discriminări de toate felurile. Ce este faptul istoric? Ce este faptul cotidian? Până unde afectează viaţa privată (sau viaţa publică nelegată de creaţie) opera? Nu cred că există un răspuns sigur şi singur, ci sunt mai multe variante. Dar un lucru este, totuşi, demn de a fi acceptat de toţi: calea de mijloc este cea de aur (aurea mediocritas). Simţul echilibrului a salvat de multe ori lumea şi ţara din situaţii-limită.
Citește și