Prof. dr. Mihai Suciu
Dintotdeauna, omul a fost o fiinţă socială, deschis la comunicare şi schimb de experienţă: împărtăşirea din experienţa altor semeni, respectiv dorinţa de a transfera interlocutorului propria experienţă. În comunităţile rurale, cârciuma s-a calificat din timpuri străvechi drept spaţiu ideal pentru îndeplinirea acestor deziderate.
Crâşmăritul a fost pilon esenţial în istoria economică şi socială a spţiului românesc. Din monopol al stăpânilor feudali, avea să devină sursă apreciabilă de venit comunitar, dar şi centru al vieţii satului, la concurenţă sau în complemetaritate cu biserica. Cu unele excepţii, după slujba duminicală la biserică şi masa de prânz în familie, gospodarii luau drumul cârciumii, lăsând pe seama soţiilor şi a copiilor grija şi „grijirea” animalelor din gospodărie.
Majoritatea sătenilor din Voşlobeni au fost mereu firi deschise, în pofida condiţiilor existenţiale, cu dificultăţi greu de surmontat dinspre mediul înconjurător şi restricţiile unei istorii care nu i-a răsfăţat. Urmaşi ai dacilor liberi refugiaţi în codrii deşi greu accesibili ai Giurgeului, sub poalele Hăşmaşului Mare, după acapararea Transilvaniei de către unguri şi transferarea secuilor în zonă, au fost siliţi să supravieţuiască secole întregi într-o enclavă românească înconjurată de aşezări secuieşti, fără ieşire la Ţară, de care îi lega limba, portul şi obiceiurile.
Conştiinţa apartenenţei etnice nu i-a părăsit niciodată; au rămas români şi când au fost siliţi să lupte şi să se jertfească pentru o patrie care nu era a lor. Au răzbit prin credinţă nesmintită în Dumnezeu şi în neam. Mereu respectuoşi cu semenii de alte seminţii împrăştiaţi de vânturi şi de vremuri prin Carpaţii noştri.
Ospitalieri şi cu secuii, transferaţi şi înrădăcinaţi aici de o împărăteasă austriacă, încredinţându-le, în schimbul zestrei oferite, misia să apere graniţa de sud-est a imperiului. În bună vieţuire, au legat chiar prietenii şi schimb de bune practici, chiar dacă impulsurile de a-i dezbina nu au lipsit din partea maimarilor vremii. Mai mult, românii şi-au însuşit şi limba acestora, majoritari în zonă. Şi limba lor a fost influenţată de graiul secuilor. Valabil şi reversul.
Nu se mai ştie când a apărut primul beţiv şi cine a fost. Istoria, scrisă sau spusă, nu-l menţionează. Ignorat, a intrat în anonimat, aidoma creatorilor de folclor, sufocat în coşul rezidual al memoriei colective. În schimb, se cunosc file din istoria cârciumăritului prin partea locului. Un ucaz din 1742 slobozea în tot Giurgeul dreptul oficial şi legal „de a ţine o cârciumă”. Sau mai multe. Şi mai concret, explicit: „Pe graniţa cu Moldova, (…) limitaţie în privinţa cârciumăritului nu există, putând fiecare a ţine cârciumă”. Raportat la istorie, cam târzie emanciparea beţivului, trecerea lui în legalitate. Nu-i vorbă, s-a băut destul şi în ilegalitate.
Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1742, domnitorul Ţării Româneşti, a fost o tentativă de reglementare strictă a dreptului de crâşmărit, cu referinţe inechivoce la activitatea cârciumarilor şi a negustorilor de băuturi. Nu era ocultată nici specula, condamnate practicile de monopol şi comercializarea ilegală de băuturi, inclusiv protecţia producătorului. Măsuri drastice împotriva „orândarilor” (cârciumarii) care impuneau preţuri abuzive sau erau tentaţi să falsifice băutura.
„Protecţia consumatorului” în limbaj contemporan şi controlul calităţii. Prevăzute amenzi pentru cârciumarii care „stricau” vinul sau rachiul, „botezat”, cu apă, măsura vizând neînşelarea consumatorului. Clarificat şi regimul arendei, limitând abuzurile legate de proprietatea funciară prin intermediul arendaşilor evrei. Instituite limite pentru cârciumari de a vinde băutura „cu anul”. Documentul reflectă eforturile administraţiei fanariote de a impune disciplină fiscală, dar şi de a diminua tensiunile sociale, generate de monopolul deţinut de antreprenori şi negustori asupra comerţului cu alcool.
În Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, acel „jus tabernadi” era apanaj al nobilimii, al mănăstirilor (!) sau al domnului. Crâşmăritul era o activitate economică esenţială în spaţiul românesc, un monopol fiscal sever. În Evul Mediu, până în epoca modernă, dreptul de a produce şi a „desface” (comercializa) băuturi alcoolice era controlat cu severitate prin urbarii. Gest firesc, din moment ce cârciumăritul le genera venituri consistente stăpânilor feudali, bisericii, coroanei sau statului. Discutabilă postura duplicitară a Bisericii, care, în vreme ce combătea vehement „patima alcoolului”, o alimenta din plin. „Ochiul Dracului” poate sălăşlui şi într-o mănăstire.
În facsimil, Urbariul domeniului Făgăraş din 1632, domeniu aflat sub autoritatea principesei Zsuzsánna Loráantffy, soţia principelui Gheorghe Rákoczi – populaţia, organizarea socială, obligaţii feudale, economia rurală – o formă de control asupra resurselor.
(Comunicarea a fost prezentată la „ZILELE MIRON CRISTEA”, ediţia a XXIX-a, Topliţa, 17 – 19 iulie 2026, publicată în volumul SANGIDAVA.)
Referentul prezentei comunicări este satul Voşlobeni, judeţul Harghita, o comunitate relativ restrânsă de români băştinaşi cu rădăcini adânci la cumpăna dintre Mureş şi Olt, la poalele Hăşmaşului Mare. Cele mai multe aspecte ale abordării vizează secolul al XX-lea, interval supus multor încercări, surmontate de săteni cu eforturi şi sacrificii.
Citeşte şi