NICOLAE BĂCIUŢ
A aniversa 725 de ani este un mod de a recunoaşte că acceptăm relativul în dimensiunea sa absolută. Pentru că e aproape subînţeles că, dincolo de o cifră convenţională, există o durată greu de stabilit, între mitic şi sacralitate.
Dar, acceptăm cu toţii, măreţia nu vine neapărat din vechime. America a fost descoperită în 1492, deci, e mult mai tânără decât Bernadea. Dar măreţia nu stă doar în nivelul unei civilizaţii, ci şi în frumuseţea sufletului.
Pentru fiecare locuitor al său, la naştere, Bernadea a fost o Americă, un tărâm al viselor şi al promisiunilor. Al tuturor posibilităţilor. Cei mai mulţi au venit pe lume aici şi au plecat în eternitate tot de aici. Rămânând credincioşi locului şi statornici în misiunea lor pe acest pământ.
Unii au plecat spre alte zări, la fel de înaripaţi în speranţe. Ceea ce e necondamnabil şi, într-un fel, de apreciat, fiindcă au avut tăria să se despartă de locul naşterii, în căutarea unui sens înalt pentru viaţa lor.
Ceea ce e aproape sigur e însă că, odată plecaţi, nu şi-au scos Bernadea din suflet, s-au raportat la ea cu nostalgie şi au venit, de câte ori a fost posibil, să-şi încarce aici bateriile pentru drumurile ce li se deschid în cale în continuare.
Locul naşterii rămâne acea axis mundi în jurul căreia gravitează întreaga existenţă, acolo cerul se uneşte cu pământul. Oricât de departe se ajunge, raportarea la această axă a lumii e continuă, generatoare de timp al eternei reîntoarcerii.
Mai devreme s-au mai târziu, întoarcerea acasă se împlineşte cel puţin în sens simbolic. Cei care nu mai reuşesc să se întoarcă acasă, acolo unde este pragul spre viaţa de apoi, îşi lasă măcar testamentar această dorinţă. Măcar să le fie rostit numele în biserică, măcar să li se facă o slujbă de pomenire şi în locul ivirii în lume. Nu vorbesc doar în orizont literar, ci şi în orizont real, dacă mă gândesc doar la faptul că eu însumi mi-am exprimat dorinţa testamentară de a mă întoarce acasă, într-un acasă mereu, alături de cei ai mei, care încă stau de veghe la cumpăna timpului.
Îi admir pe cei care nu se sfiesc să dea amplitudine sentimentului apartenenţei unui anume loc şi, din când în când, ridică la rang de sărbătoare o astfel de stare.
Pentru că ce înseamnă, până la urmă, marcarea unei cifre, invocarea ei ca legitimitate a duratei în istorie, ca identitate.
La ceas aniversar, Bernadea şi-a chemat fiii să-i celebreze dăinuirea, împlinirea. O astfel de bucurie îşi sporeşte aura dacă e împărtăşită de cei ai locului cu oaspeţii lor, care, într-un fel sau altul, au o legătură tainică cu Bernadea.
Aşa m-am pomenit şi eu în vârtejul sărbătorii Bernadei, regăsindu-mă în durata ei şi în cei care îi duc cu cinste numele în lume.
Nici nu se putea, prin natura condiţiei mele de om pus în slujba culturii, să nu simt că am sporit şi eu, în felul meu, „corola de minuni” (Blaga) a Bernadei, în locurile în care cultura şi spiritualitatea nu şi-au încheiat misiunea – la biserică şi la Căminul Cultural.
Iar partea mea de Bernadea nu ar fi fost posibilă, dacă viaţa mea nu s-ar fi intersectat cu doi oameni minunaţi, dragi inimii mele – Vasile Cerghizan şi Mircea Pop.
Fără ei, Bernadea rămânea pentru mine doar într-un inventar geografic.
Prin ei am descoperit oameni deosebiţi, cu sentimentul istoriei asumat ca marcă de identitate.
725 e o firimitură din durata lumii, dar în intensitatea clipei e sărbătoarea care nu putea lipsi din calendarul Bernadei.
Dumnezeu să binecuvânteze Bernadea şi pe fii ei, din veac în veac.
Citește și