Diagnosticul oncologic nu lovește doar corpul. Înainte ca pacientul să înceapă tratamentul medical, în mintea sa se poate declanșa deja o luptă dominată de șoc, frică, pierderea controlului și apropierea brutală de ideea morții. Drd. psih. Anamaria Cristina Hambețiu, psiholog clinician și psiho-oncolog în cadrul Spitalului Oncologic Medex din Târgu Mureș, explică modul în care vestea schimbă raportarea pacientului la propriul corp, la viitor și la întreaga sa viață.
Impactul psihologic poate începe chiar înainte de confirmarea bolii, odată cu apariția unei formațiuni suspecte sau cu recomandarea unei biopsii.
„În momentul în care ceva nu este în regulă cu corpul nostru sau, întâmplător, la o investigație descoperim ceva, omul intră într-o stare de alertă. Când vorbim deja despre biopsie, pacientul intră direct pe turnanta: «Sigur am cancer». Eu lucrez cu ei spunându-le: nu avem încă o certitudine, suntem în sfera probabilităților. Mintea pacientului trebuie oprită înainte de a intra în mecanismul «am cancer, am să mor, nu fac față», pentru că atunci se activează toate fricile. Iar fiecare vine cu propriul său bagaj emoțional”, explică Anamaria Cristina Hambețiu.
Modul în care este dată vestea poate adânci trauma
Momentul comunicării diagnosticului are o greutate uriașă. O veste spusă în grabă, fără contact vizual, pe coridor, prin telefon, mesaj sau e-mail poate amplifica sentimentul de abandon și prăbușire. Pacientul nu primește doar o informație medicală, ci o informație care îi poate împărți viața în două: înainte și după diagnostic.
„Este esențial cum îi este dată vestea. Una este să-i spui fără să te uiți la el, din vârful buzelor și pe repede înainte: «Au venit rezultatele, aveți cancer, începem tratamentul». Alta este să pregătești acel moment și să existe cineva care să-l poată prelua emoțional. Am fost chemată la câteva minute după comunicarea unui diagnostic și am găsit o pacientă care nu mai putea respira, era în hiperventilație. Acolo situația a putut fi gestionată. Dar, dacă omul pleacă singur din cabinet, poate trăi sindromul copleșirii și al prăbușirii: «Mi s-a prăbușit lumea. Cerul și pământul mi-au căzut în cap». Mulți pacienți spun: «După cuvântul cancer nu am mai auzit nimic din ceea ce mi s-a spus în cabinet»”, arată psiho-oncologul.
Șocul afectează inclusiv capacitatea de a asculta, înțelege și memora explicațiile medicului. După ce aude diagnosticul, pacientul poate pierde fragmente importante din informația primită, tocmai pentru că mintea sa nu mai funcționează în acel moment la capacitatea obișnuită. Cuvântul „cancer” este încă asociat, aproape automat, cu moartea, iar întâlnirea cu diagnosticul devine și o confruntare directă cu propria finitudine.
„Nu generalizăm, dar omul își poate pierde temporar capacitatea de a recepționa informația. Trăim încă în cultura în care cancerul este pus egal cu moartea. Diagnosticul îl aduce pe pacient față în față cu propria sa moarte. Nimeni nu pleacă fericit după o asemenea veste. De aceea contează enorm cum îl preluăm și cum îl ajutăm să se organizeze emoțional”, subliniază Hambețiu.
De la negare și furie la „valea depresiei”
Reacțiile pacientului nu urmează o ordine rigidă și nici nu se manifestă la fel în cazul tuturor. Negarea este adesea prima formă de protecție psihologică. Omul vede diagnosticul, își recunoaște numele pe documente, dar continuă să spună: „Nu este despre mine”. Uneori, această stare poate dura luni sau chiar mai mult. Când realitatea începe să pătrundă prin mecanismul de apărare, poate apărea furia: împotriva bolii, a propriului corp, a medicilor, a celor din jur sau chiar a unor lucruri lipsite de importanță.
„Primul lucru este negarea: «Nu este despre mine, nu sunt eu». Am pacienți care pot rămâne în negare și un an, deși pe documente sunt numele și CNP-ul lor. Apoi vine furia, când încep să înțeleagă că ei sunt cei care au intrat în acest marasm al bolii oncologice. Urmează negocierea: pacientul negociază cu medicul – «Fac chimioterapie, dar îmi promiteți că voi fi bine?» –, negociază cu cei din jur și, mai ales, negociază cu sine: «Îndur tot ceea ce am de îndurat, dar trebuie să existe un rezultat». Când realizează pe deplin ce se întâmplă, poate apărea depresia. Este coborârea în vale: «Am înțeles că sunt pacient oncologic, am înțeles prin ce trebuie să trec, dar nu știu dacă mai pot ieși de aici»”, explică psihologul.
Depresia poate aduce tristețe persistentă, pierderea interesului, diminuarea sentimentului propriei valori, tulburări de somn și alimentație, iritabilitate, plâns, vinovăție și senzația că boala ar reprezenta o pedeapsă. Hambețiu avertizează însă că pacientul nu trebuie împins să mimeze optimismul și nici obligat să „fie puternic” în permanență. Suferința trebuie recunoscută și exprimată, dar este important ca persoana să nu rămână captivă în ea.
Mitul pacientului care trebuie să fie mereu puternic
Unii pacienți nu se prăbușesc în momentul diagnosticului. Se organizează imediat, caută medici, stabilesc tratamentul și par să funcționeze impecabil. Această reacție nu înseamnă însă că impactul emoțional a dispărut. Prăbușirea poate veni mai târziu, odată cu operațiile, ședințele de chimioterapie sau radioterapie, efectele adverse, investigațiile repetate și așteptarea rezultatelor.
Hambețiu vorbește și din experiența propriei boli oncologice. Diagnosticul i-a fost comunicat telefonic, în timp ce se afla singură într-un salon, izolată după administrarea unei doze de iod radioactiv.
„Știu că am stat mult jos, în genunchi, și am plâns. Am spus: «Nu pot să cred», deși cu trei săptămâni înainte existau deja discuții despre tumoră și biopsie. Mi-am tras plânsul, apoi m-am organizat: ce am de făcut? Într-o săptămână am fost operată. Dar prăbușirea vine, indiferent cât de puternic ești. Dacă nu a venit în momentul diagnosticului, poate apărea pe parcurs. Vin operațiile, chimioterapia, radioterapia, investigațiile, așteptările și stările de rău. Nu ai cum să rămâi liniar puternic. Și acesta este un mit. Poți să te ții foarte tare, să spui că faci față și că reziști, dar poate fi și o negare mascată. Este normal să ni se lase, cum spun eu, genunchii sufletului. Important este să nu rămânem mult timp acolo”, mărturisește Hambețiu.
Rușinea, vinovăția și întrebarea „De ce eu?”
O altă rană psihologică este rușinea asociată diagnosticului. Hambețiu afirmă că întâlnește acest sentiment la o mare parte dintre pacienții cu care lucrează. Boala este ascunsă de colegi, cunoscuți și uneori chiar de persoanele apropiate, ca și cum pacientul ar fi responsabil pentru ceea ce i se întâmplă.
„La foarte mulți dintre pacienții mei regăsesc afirmația: «Mi-e rușine să spun că am cancer». Din propria experiență, aveam senzația că sunt contagioasă. Oamenii dispar din jurul tău: fie nu știu ce să spună, fie evită suferința, fie nu vor să te vadă așa, fie se tem pentru ei. Pacientul ajunge să se simtă vinovat pentru situația în care se află. Dar rușinea și vinovăția apar atunci când am făcut ceva greșit. Îi întreb: «Ați vrut să faceți cancer? Ați vrut să vă îmbolnăviți? Ce ați făcut greșit ca să vă fie rușine?»”, spune Hambețiu.
Frica trebuie numită, nu alungată
În perioadele de anxietate acută, tehnicile de respirație controlată și ancorare senzorială pot ajuta pacientul să iasă din hiperventilație și să revină în prezent. Acestea sunt însă intervenții de urgență emoțională, nu metode prin care frica este anulată. Procesul real presupune identificarea, acceptarea și înțelegerea emoției.
„Primul lucru este să învățăm să respirăm. Când pacientul iese din hiperventilație, creierul începe să se liniștească. Ancorarea senzorială, groundingul, îl aduce în prezent și îl ajută să vadă: «În acest moment sunt în regulă». Dar nu suprimăm emoția și nu ne luptăm cu ea. Trebuie să vedem ce simțim. «Mi-e frică.» Spune-o: «Mi-e frică». Apoi vedem ce facem cu această frică, cât este de reală și cât este proiectată în viitor. Toți vom muri, dar în altă zi, nu astăzi. Hai să trăim astăzi. După ce am identificat emoția și am numit-o, pot învăța să o gestionez. Dacă nu știu cu ce mă lupt, nu știu nici cu ce arme să merg la război”, explică psihologul.
Consilierea psiho-oncologică poate reduce anxietatea și depresia, poate îmbunătăți relația pacientului cu tratamentul și îi poate reda o parte din controlul pierdut. Intervenția nu este rezervată situațiilor extreme și nici persoanelor cu o tulburare psihică diagnosticată. Ea poate începe încă din perioada suspiciunii și poate continua în timpul tratamentului, în remisiune sau la recidivă.
„Hai să punem cancer egal supraviețuire”
După șocul inițial vin întrebările și sentimentul că viața nu mai poate fi controlată. Pacientul nu știe ce va urma, cum va răspunde la tratament și cât timp mai are. Recâștigarea unui anumit control – prin informații clare, începerea tratamentului, stabilirea unor obiective apropiate și observarea fiecărui progres – devine esențială.
„Aici este marea problemă a pacientului: «Nu mai dețin frâiele, nu mai știu ce va fi». Diagnosticul îl ia prin surprindere și produce o pierdere majoră de control. Trebuie să-l ajutăm să recapete controlul asupra propriei vieți. Speranța apare când vede că există tratament, că protocolul a început și că echipa medicală este lângă el. Vine cu fiecare ședință trecută cu bine și cu fiecare rezultat care arată că boala s-a oprit sau s-a redus. Mintea umană are nevoie și de concret”, afirmă psiho-oncologul.
Pentru Hambețiu, speranța nu înseamnă negarea gravității bolii și nici promisiunea nerealistă că totul va fi bine. Înseamnă păstrarea unui motiv pentru a continua, chiar și atunci când viitorul nu poate fi garantat.
„Indiferent cât de greu, drastic și dureros este diagnosticul, există soluții. Până nu au fost epuizate toate variantele și protocoalele medicale, nu putem spune că nu mai este nimic de făcut. Din păcate, punem cancer egal moarte. Eu spun: hai să punem cancer egal supraviețuire. Speranța este o resursă extraordinară. Eu pot să trăiesc frumos trei luni, trei ani sau zece ani. Pot avea surpriza să mă uit în urmă, cum mă uit eu acum, și să spun: au trecut zece ani. Atunci nu puteam să văd peste zece ani, pentru că nu aveam cum. Pe mine m-a ajutat această experiență. Nu am avut atunci un om ca mine și am devenit omul de care eu aș fi avut nevoie”, mărturisește Anamaria Cristina Hambețiu.
Mesajul său pentru pacientul aflat în fața diagnosticului este că nu există obligația de a reacționa „corect”, de a nu plânge sau de a demonstra permanent că este puternic. Există însă dreptul de a cere ajutor, de a-și trăi emoțiile și de a continua pas cu pas.
„Există soluții, există speranță și există o formă de ambiție personală: să încerc să-mi depășesc condiția și să fac tot ceea ce pot pentru mine. Diagnosticul oncologic schimbă viața, dar nu îi anulează sensul. A cere ajutor psihologic nu este un semn de slăbiciune, ci un act de îngrijire de sine, la fel de important ca oricare altă componentă a tratamentului medical.”
Sanda Viţelar
Urmăreşte şi: