Mihai Teodor Naşca
Chiar dacă nu toate duceau undeva, drumul în sine era o călătorie, o excursie cu peripeţii. Uneori, cred că părinţii ne mai trimiteau sub diverse pretexte să fie şi ei mai liberi… Salutam politicos pe fiecare om întâlnit în cale, fie că îl cunoşteam, fie că nu, iar respectul era o noţiune firească. Mâinile trebuiau să fie obligatoriu afară din buzunar atunci când salutam.
Şi porneam pe drumul nostru cunoscând fiecare oprire, de unde ieşeau câinii să ne latre, unde era vreo fântână bună sau vreun măr cu mere bune. Rareori găseam un car, o căruţă sau mai nou un ştraf să ne scutească de mers pe jos! De asta vă spun că drumul era o excursie. Centrul de comună ni se părea undeva tare departe şi mersul în sat ne ocupa toată ziua, dar era o experienţă!
Cu câţi oameni (nu persoane) vă mai întâlniţi în drumurile voastre prin sat?
Citește și