Sanda Viţelar
Un diagnostic oncologic nu schimbă numai viaţa pacientului, ci afectează profund întreaga familie. În timp ce atenţia medicilor şi a celor din jur se concentrează, firesc, asupra bolnavului, aparţinătorii rămân adesea singuri cu propria teamă, obligaţi să pară puternici şi să îşi asume rolul de „susţinător permanent”. Psihologul clinician şi psiho-oncologul Anamaria Cristina Hambeţiu, de la Spitalul Oncologic Medex din Târgu Mureş, atrage atenţia că suferinţa acestora este deseori subestimată.
„Aparţinătorul trăieşte o formă de traumă paralelă, dar fără să aibă, de cele mai multe ori, un cadru în care să o exprime. Atenţia, în mod firesc, se îndreaptă către pacient, iar cel care îngrijeşte este împins într-un rol de «susţinător permanent», fără pauză şi fără spaţiu propriu de procesare emoţională”, explică Anamaria Cristina Hambeţiu.
Aparţinătorul nu se teme doar pentru viaţa omului drag, ci este obligat să privească direct şi propria fragilitate. „Aparţinătorul are o dublă durere, dacă stăm să ne gândim. Este durerea pe care o preia cumva de la pacient, durerea pentru omul respectiv, dar şi durerea lui personală. Durerea lui nu este fizică, însă i se declanşează frica de moarte, frica de a-l pierde şi întrebarea: «Eu cine mai sunt dacă tu dispari din viaţa mea?»”, spune psiho-oncologul.
Specialistul îşi aminteşte cazul unui cuplu cu o căsnicie de 36 de ani, în care fiecare se temea mai mult pentru celălalt decât pentru sine. „El spunea: «Eu mor, dar ce se întâmplă cu ea?», iar întrebarea lor era: «Eu cine am să mai fiu fără tine?». Trebuie să aibă curajul să discute unul cu celălalt şi să nu oprească prin tăcere comunicarea, sub impresia că astfel se protejează. Cancerul este o boală a întregii familii, pentru că suferă toată familia”, arată Hambeţiu.
Impactul nu se limitează la suferinţa emoţională. Boala poate modifica rolurile din familie, veniturile şi întreaga organizare a vieţii cotidiene. „Din punct de vedere emoţional, când îl vezi pe celălalt că suferă, parcă te doare şi pe tine. Poate să dispară un salariu, intervine şi partea socială şi financiară. Diagnosticul afectează toată structura, întreaga celulă familială”, explică psihologul.
De multe ori, aparţinătorul nu dispune de un spaţiu în care să îşi exprime frica, furia sau neputinţa. În timp, pot apărea epuizarea persistentă, iritabilitatea, izolarea socială, vinovăţia şi chiar resentimentele faţă de situaţie. „Le spun mereu aparţinătorilor un lucru esenţial: nu poţi turna dintr-un pahar gol. Grija de sine nu este un moft, ci o condiţie pentru a putea oferi sprijin susţinut, pe termen lung”, subliniază Anamaria Cristina Hambeţiu.
Psiho-oncologul recomandă construirea unei reţele de sprijin, astfel încât îngrijirea bolnavului să nu devină responsabilitatea exclusivă a unei singure persoane. „Este nevoie de alţi membri ai familiei, de prieteni sau de grupuri de suport pentru aparţinători, astfel încât întreaga responsabilitate să nu cadă pe umerii unui singur om. Este important ca aparţinătorii să îşi recunoască propriile emoţii – vinovăţia, epuizarea, uneori chiar resentimentul faţă de situaţie – ca fiind normale, nu defecte de caracter”, precizează specialistul.
O altă problemă este tendinţa membrilor familiei de a-şi ascunde reciproc suferinţa. Pacientul nu spune cât de rău îi este pentru a nu-i îngrijora pe ceilalţi, iar aparţinătorul îşi şterge lacrimile înainte de a reveni lângă el. „Fac şi şedinţe împreună cu pacientul şi aparţinătorul, pentru că se produce un mecanism de separare din cauza lipsei de comunicare. Pacientul nu spune cât îl doare sau cât îi este de rău, ca să nu-i supere pe ceilalţi. Sunt mecanisme de protecţie reciprocă, dar ele nu fac altceva decât să îi distanţeze”, avertizează Hambeţiu.
Psihologul povesteşte cazul unei femei care îşi ascundea suferinţa faţă de soţul bolnav şi mergea să plângă singură, în grădină. „Îmi spunea o doamnă care venise împreună cu soţul ei: «Mă duc şi lucrez prin grădină şi îl plâng printre straturi, până nu mai pot, iar apoi îmi şterg lacrimile». Dar dacă îţi ştergi lacrimile, te întorci şi te comporţi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ce crezi că va avea pacientul în minte? Va putea crede: «Nu-i pasă de mine. Pentru ea este uşor. Ea nu trece prin ceea ce trec eu»”, explică specialistul.
Soluţia nu este afişarea unei forţe artificiale, ci comunicarea sinceră. „Trebuie să ne putem spune reciproc: «Mă doare şi pe mine, aşa cum te doare pe tine. Vreau să ştiu când îţi este rău şi când îţi este bine. Vreau să mă vezi că plâng. Da, plâng pentru că mi se rupe sufletul, dar vreau să ştii că sunt aici. Râd cu tine, plâng cu tine şi vom trece împreună prin asta»”, afirmă Anamaria Cristina Hambeţiu.
Prezenţa concretă a familiei îi transmite bolnavului că nu este abandonat în faţa bolii. „Voi fi lângă tine la analize, la chimioterapie, la CT sau voi aştepta după uşa sălii de operaţie. Este o reconfirmare pentru pacient că nu duce singur această luptă. Aparţinătorul nu îi va putea lua niciodată durerea fizică, dar pacientul vede că cineva este dispus să rămână acolo, prezent lângă el. Este greu să treci singur printr-o asemenea patologie”, subliniază psiho-oncologul.
Consilierea psihologică poate ajuta familia să evite ceea ce specialiştii numesc „conspiraţia tăcerii”. „Multe familii intră într-un asemenea mecanism: fiecare încearcă să îl protejeze pe celălalt evitând să vorbească despre boală. Paradoxal, acest lucru creşte izolarea emoţională a tuturor. Consilierea oferă un spaţiu sigur în care aceste subiecte pot fi abordate”, explică Hambeţiu.
„Cancerul este o boală a întregii familii, pentru că suferă toată familia”, concluzionează Anamaria Cristina Hambeţiu. Diagnosticul modifică relaţiile, rolurile, veniturile şi planurile de viitor, iar sprijinul psihologic nu ar trebui rezervat doar pacientului sau momentelor de criză severă. Pentru aparţinător, a cere ajutor nu înseamnă că îşi abandonează responsabilitatea, ci că încearcă să rămână suficient de puternic pentru a putea merge mai departe alături de omul bolnav.
Citește și