Ileana Sandu
„Mă urmărește cineva.” „Vorbește lumea despre mine.” „Vor să-mi facă rău.” „Sunt invidioși pe mine.” „Toată lumea observă ce fac.” „Sunt special.” „Nimeni nu este la nivelul meu.”
La prima vedere, aceste afirmații par să vorbească despre lucruri foarte diferite. Unele exprimă teamă și suspiciune, altele sentimentul unei importanțe ieșite din comun. În realitate, în ambele situații, lumea din jur ajunge să fie interpretată în primul rând prin raportare la propria persoană.
Într-un caz, omul poate simți că este ținta celorlalți: „Toți sunt împotriva mea.”
În celălalt, poate ajunge să creadă că este centrul atenției și că evenimentele din jur au o legătură specială cu el: „Totul este despre mine.”
În limbajul obișnuit, prima situație este numită uneori „mania persecuției”, iar cea de-a doua „mania grandorii”. Sunt însă expresii populare, nu neapărat, și nu întotdeauna sunt diagnostice medicale, deși, uneori, în spatele lor pot exista experiențe foarte diferite, de la suspiciune și neîncredere până la simptome psihotice sau episoade maniacale.
Să fim atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru este normal: dacă cineva ne-a mințit, devenim mai precauți. Dacă am fost răniți sau trădați, este firesc să ne fie mai greu să avem încredere. Dacă doi colegi vorbesc în șoaptă și se uită spre noi, putem bănui că ne bârfesc. De cele mai multe ori, aceste gânduri trec. Uneori, însă, suspiciunea, deși neîntemeiată, devine persistentă și tot mai greu de pus sub semnul întrebării.
O persoană poate ajunge să creadă că vecinii fac zgomot intenționat pentru a o deranja, că oamenii de pe stradă o privesc pentru că o urmăresc sau că telefonul îi este ascultat. Un gest banal, o conversație, o știre sau o coincidență pot căpăta o semnificație personală. În cazul ideilor persecutorii, omul poate fi convins că este urmărit, supravegheat, hărțuit, sabotat sau că alții complotează împotriva lui, deși pentru cei din jur astfel de explicații sunt nu doar improbabile, ci nejustificate. Pentru persoana care trăiește astfel de experiențe, pericolul poate fi cât se poate de real.
De aceea, simplul „îți imaginezi” nu este întotdeauna de ajutor. Putem să nu fim de acord cu interpretarea unei persoane fără să-i negăm frica. Putem spune: „Înțeleg că pentru tine situația este foarte reală și că te sperie. Hai să vedem împreună ce se întâmplă.” A asculta nu înseamnă să confirmăm o convingere pentru care nu există dovezi.
La polul aparent opus se află ideea de grandoare: „Totul este despre mine”: cu
toții putem avea momente în care ne simțim foarte importanți. Putem fi mândri de ceea ce am făcut, putem avea încredere în propriile capacități sau putem visa la lucruri mari, deși nerealizabile. Nimic din toate acestea nu este ieșit din comun, însă devine diferit atunci când sentimentul propriei importanțe ajunge să fie exagerat și rigid.
În forme extreme, o persoană poate ajunge să creadă că are puteri sau calități extraordinare, că este destinată unei misiuni speciale, că ocupă o poziție excepțională sau că ceilalți îi recunosc o importanță pe care, în realitate, nu o are.
Așadar: cât din ceea ce se întâmplă în jur este cu adevărat despre mine și cât este doar interpretarea mea? Un om poate vedea o coincidență ca pe un semn special, poate interpreta atenția unei persoane necunoscute drept admirație sau poate considera o critică drept dovada faptului că ceilalți se simt amenințați de valoarea lui. În loc de: „Mă atacă pentru că sunt împotriva mea” poate apărea: „Mă atacă pentru că sunt prea important pentru ei.”
În ambele cazuri, explicația pornește din aceeași presupunere: eu sunt în centrul poveștii. Persoana crede că este un lider mondial, un geniu suprem sau o ființă divină. Orice dovadă contrară este ignorată complet de cel în cauză.
Poate părea paradoxal, dar „Toți sunt împotriva mea” și „Totul este despre mine” nu sunt întotdeauna atât de îndepărtate: ele se pot întâlni și, uneori, chiar se pot combina, explică psihologii. O persoană se poate considera atât de importantă încât să creadă că ceilalți o invidiază, se tem de ea sau încearcă să o oprească. Astfel, poate apărea un raționament de tipul: „Sunt extraordinar de important, iar tocmai de aceea ceilalți complotează împotriva mea.”
În această logică, persecuția devine aproape o confirmare a grandorii: dacă cineva mă atacă, înseamnă că mă consideră o amenințare. Dacă cineva mă critică, înseamnă că mă invidiază. Dacă cineva mă ignoră, poate însemna că se teme de mine.
Astfel, aproape orice reacție a celorlalți poate fi reinterpretată astfel încât să confirme convingerea inițială.
Oamenii vorbesc într-un autobuz și avem impresia că vorbesc despre noi.
Vedem un mesaj la televizor și ni se pare că se referă la situația noastră.
Cineva postează ceva pe internet și suntem convinși că este o aluzie la noi.
Un succes întâmplător devine dovada că avem un destin special. Un eșec devine dovada că cineva ne-a sabotat. În astfel de situații, evenimentul poate fi real, dar interpretarea lui este cea care poate deveni problematică.
De unde pot apărea asemenea convingeri? Nu există o singură cauză.
Suspiciunea accentuată sau anumite idei neobișnuite pot apărea în perioade de stres intens, privare de somn sau în asociere cu consumul anumitor substanțe. Ele pot apărea și în contextul unor probleme medicale sau al unor tulburări psihice. În cazul psihozei, de exemplu, pot apărea deliruri, halucinații și tulburări de gândire. În contextul actual al dezvoltării tehnologice rapide, mulți pacienți dezvoltă convingeri puternice că dispozitivele electronice sunt folosite pentru a-i spiona sau controla. Aceștia pot crede că telefoanele mobile, camerele de supraveghere sau internetul sunt instrumente utilizate de diverse entități pentru a le monitoriza și manipula viața.
La polul aparent opus, ideile de grandoare pot apărea în anumite contexte clinice, inclusiv în unele episoade maniacale sau tulburări psihotice.
Tocmai de aceea, este important să nu confundăm încrederea în sine cu grandoarea patologică și nici prudența cu paranoia: nu orice om încrezător este grandios și nu orice om suspicios are o tulburare psihică.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de om care a trecut prin experiențe psihotice este matematicianul american John Forbes Nash Jr., laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1994. Nash a fost diagnosticat cu schizofrenie în 1959 și a trecut prin perioade în care gândirea sa a fost puternic influențată de idei delirante. În autobiografia sa publicată de Nobel, el descrie schimbarea dintre modul său obișnuit de a gândi și ceea ce numea „gândire delirantă”. A fost internat de mai multe ori și a trecut prin ani dificili.
Povestea sa a devenit cunoscută publicului larg prin biografia A Beautiful Mind, scrisă de Sylvia Nasar, și prin filmul cu același nume, lansat în 2001.
Există însă o diferență importantă între povestea cinematografică și experiența reală a lui Nash. Filmul a reprezentat artistic natura experiențelor sale și nu trebuie privit ca un document medical exact.
Viața lui Nash este relevantă și dintr-un alt motiv: boala psihică nu a anulat omul din spatele diagnosticului, nu i-a șters inteligența, munca sau contribuțiile științifice. După ani dificili, Nash a revenit treptat la activitatea academică și a continuat să fie asociat cu Princeton. În 1994 a primit Premiul Nobel pentru Economie pentru contribuțiile sale la teoria jocurilor.
Povestea lui ne amintește că o persoană poate trece printr-o boală psihică severă fără ca boala să devină întreaga ei identitate.
Când devine un semnal de alarmă? Nu există o singură propoziție care să ne spună dacă o experiență este normală sau problematică. Contează intensitatea, durata și impactul asupra vieții.
Merită acordată atenție situațiilor în care o persoană: devine permanent convinsă că este urmărită, sabotată sau controlată; crede că are o importanță sau o putere excepțională, fără să poată lua în considerare posibilitatea unei alte explicații; interpretează tot mai multe evenimente obișnuite ca fiind mesaje despre ea; nu mai poate accepta nicio explicație alternativă; se izolează de ceilalți; nu mai doarme sau își schimbă radical comportamentul; ia decizii importante pentru a se apăra de un pericol pe care ceilalți nu îl pot observa; ajunge să sufere sau să-i afecteze semnificativ pe cei din jur.
În astfel de situații, este importantă o evaluare de specialitate.
Cum putem fi alături de cineva? Cea mai dificilă parte este să găsim echilibrul dintre a asculta și a nu confirma ceva ce nu putem verifica.
Dacă cineva spune: „Vecinii mă urmăresc”, nu este obligatoriu să răspundem:
„Da, sigur te urmăresc.” Dar nici: „Ești nebun. Nu există nimic.” Ambele reacții pot închide conversația.
Putem spune: „Înțeleg că te sperie foarte tare ceea ce se întâmplă. Hai să încercăm să vedem ce dovezi avem și ce alte explicații ar putea exista.”
În cazul ideilor de grandoare, principiul este similar: nu este nevoie să umilim persoana și nici să o contrazicem agresiv. Putem recunoaște emoția fără să validăm afirmația: „Înțeleg că te simți foarte capabil și că ceea ce se întâmplă ți se pare foarte important. Hai să privim situația și din alte perspective.”
Uneori, această diferență aparent neînsemnată poate conta enorm.
Una dintre cele mai interesante lecții ale acestor două extreme este că ele au aceeași întrebare ascunsă: „Cât de mult din ceea ce se întâmplă în lume are legătură cu mine?” Într-o parte avem: „Toți sunt împotriva mea.” În cealaltă:
„Totul este despre mine.”
Prima transformă lumea într-o posibilă amenințare. A doua o poate transforma într-o scenă construită în jurul propriei persoane. Între ele există însă o realitate mult mai modestă și, poate, mai sănătoasă: uneori oamenii chiar vorbesc despre noi. Uneori cineva chiar ne invidiază.
Uneori suntem nedreptățiți. Uneori avem motive reale să fim precauți.
De cele mai multe ori, însă, ceilalți sunt preocupați în primul rând de propriile lor vieți: nu fiecare privire este despre noi, nu fiecare critică este un atac, nu fiecare compliment este dovada că suntem extraordinari, nu fiecare coincidență este un mesaj și nu fiecare eșec este rezultatul unei conspirații. Există întotdeauna loc pentru îndoială.
Sănătatea psihică nu înseamnă să nu avem niciodată gânduri neobișnuite, ci, printer altele, să putem spune: „Aceasta este interpretarea mea. Dar este posibil să existe și o altă explicație.”
Între „Toți sunt împotriva mea” și „Totul este despre mine” există un spațiu în care lumea nu se învârte nici împotriva noastră, nici în jurul nostru, un spațiu
în care putem privi realitatea, putem pune întrebări, putem accepta că uneori ne înșelăm și putem cere ajutor atunci când propriile interpretări încep să ne controleze viața, iar primul pas spre echilibru este unul foarte simplu:
să ne permitem să spunem „s-ar putea să nu fie chiar așa”. (documentare – Sylvia Nasar, A Beautiful Mind – biografia lui John Nash,psychologies.ro, la-psiholog.ro, med.ro/psihiatrie…mayoclinic.org)
Citește și