Adrian Armand Giurgea
A fost o săptămână promiţătoare în Mureş. Prima din septembrie. Iar noul an şcolar ar fi trebuit să aducă cu el doar speranţă şi încredere. Căci s-au terminat şcoli, s-au renovat şcoli şi politicienii au vrut să ştie toţi copiii şi părinţii lor că şi ei ştiu că a început şcoala. Dar nu au vorbit defel despre testele PISA şi nici despre analfabetismul funcţional din societatea românească. Despre faptul că, în continuare, în România învăţăm pur şi simplu să învăţăm, nu pentru a şti ceva anume! Iar ei, dacă le spui ceva, vin iute şi se scuză: nu noi facem programele, nu noi facem curricula…
Aşa e, dar voi îi puneţi în funcţii pe cei care le fac… Iar politica educaţională o faceţi tot voi… Nu-i bai, doar mulţi din analfabeţii funcţional vor deveni ei înşişi politicieni, nu-i aşa?! Căci, vorba poetului „e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”… Însă când vezi statistici precum cele puse deunăzi la dispoziţie de Salvaţi Copiii, nu poţi decât să accepţi că riscăm să ajungem să ne comparăm azi-mâine cu aşa zisele ţări bananiere.
Căci, să constaţi că 425.000 de copii cu vârste între 7 şi 17 ani sunt în afara sistemului de învăţământ sau că numărul elevilor care învaţă în clase simultane a ajuns la 99.354 într-un sistem educaţional care are cu 4.321 de cadre didactice mai puţin decât în urmă cu un an, nu poate decât să te cutremure. Asta fără a lua în calcul că din cei aflaţi în sistemul de şcolarizare peste 50% nu pot înţelege ce citesc… Şi atunci te întrebi: oare mai merită să investim în clădiri care să deservească şcoli? Oare pentru ce o mai facem?!
Oare pentru cine investeşte, spre exemplu, municipiul Târgu Mureş aproape 130 de milioane de lei pentru învăţământ, investiţiile vizând atât modernizarea infrastructurii şcolare, cât şi dotarea unităţilor de învăţământ şi intervenţiile curente necesare desfăşurării activităţii în condiţii bune?! E o întrebare prostească, aşa e, ca alte multe întrebări prosteşti puse în ultimii ani de o societate tot mai bolnavă! Dar e o întrebare care trebuie pusă!
Pentru că altfel riscăm să nu înţelegem la un moment dat care este rostul şi rolul şcolii în societate şi nici faptul că a venit vremea să căutăm soluţii astfel încât copiii să revină în şcoli pentru a învăţa să se dezvolte şi nu pentru a învăţa pe de rost texte care să dea frumos din coadă spre gâdilarea orgoliului unor dascăli care se vor fi simţind bine când vor vedea cum acţiunea de dresaj a dat roade. Dar cum poţi cere mai mult de la ei dacă nici ei nu pot aplica cele învăţate în viaţă?!
Şi acum aş spune că tocmai aici e problema! Căci sunt tot mai puţini dascăli, aţi citit deja, iar dintre aceştia, tot mai puţini ştiu aplica ceea ce pretind că îi învaţă pe copii. Repetă şi ei ceea ce li s-a inoculat pe băncile şcolilor, crezând că asta înseamnă a învăţa! Sunt tot mai puţini cei care, spre exemplu, ştiu să facă diferenţa între un plop şi un fag, iar asta îi face să stea închişi între pereţii claselor, fără a duce copiii în natură, să-i înveţe cu adevărat.
Aşa cum sunt dascăli care văd în literatura română doar comentariile făcute de alţii înainte vreme, fără a lăsa mintea elevului să dezvolte şi să se dezvolte pe marginea lecturilor mai mult sau mai puţin obligatorii. Şi aşa comunicarea în limba română se învaţă greu de nativi, fapt care face adesea să crezi că „viniturile” sunt de fapt locuitorii neaoşi ai acestor locuri…
Da, începutul toamnei ar fi trebuit să fie despre lucruri promiţătoare, însă, dincolo de începutul anului şcolar cu toate lipsurile şi promisiunile lui, pe Pocloş, aici la noi, dar şi în restul judeţului, a venit şi cu moarte. Multă, poate prea multă moarte. Se moare ca pe front, dar în accidente rutiere… Se circulă haotic şi drumurile parcă nu mai cuprind în ele toţi participanţii la trafic. În hărmălaia dimineţilor toată lumea porneşte târziu sau întârzie, iar asta îi face pe toţi nervoşi şi agresivi.
Fără a înţelege că, în fond, viaţa ar trebui să aibă prioritate… Iar Poliţia suferă şi ea de lipsă de cadre şi lipsă de interes… E mai atractiv statul la pândă cu radarele decât statul în trafic pentru prevenţie. Nu, nu vreau să dirijeze, căci uneori am impresia că bieţii oameni nu ştiu cum să o facă, ei înşişi fiind prinşi în traficul infernal. Însă prezenţa maşinilor cu girofarurile pornite în intersecţii, fără a face nimic altceva, cred că ar spori atenţia, calmul şi vigilenţa şoferilor.
Dar pentru asta ai nevoie de facultate? Sau de doctorat? Nu, trebuie doar să gândeşti pentru comunitate! Căci rolul tău nu este unul de forţă, ci unul de parteneriat! Şi patrularea zi-noapte ar reduce şi ea accidentele, nu-i aşa?! Poate ar fi lumea mai atentă, mai responsabilă, „pentru că e potera în trafic”, nu-i aşa?! Noi însă vorbim despre accidente, despre drumuri proaste, despre maşini prea multe, fără a conştientiza că, între maşinile alea prea multe, între cei ce pot fi accidentaţi, suntem şi noi. Facem ceva? Sau doar batem din gură?
Folosim autobuzele sau doar comentăm că nu au făcut nu ştiu ce demersuri pentru a elimina adeverinţele în format fizic pentru ca elevii să-şi ia abonamentele?! Eu cred că adesea, sau cei mai mulţi, nu facem nimic! Ne place doar aruncatul cu privirea, băgatul de vină şi chibiţatul de pe margine! Când să punem mâna să ne schimbăm pe noi înşine, uităm cu desăvârşire şi ne credem de neînlocuit şi geniali!
Aşa cum îmi scria la editorialul trecut o doamnă… „pentru mine, rahatul eşti tu”, întrebarea din titlu fiind: „vă place rahatul, domnilor?”… Nu am comentarii, nu spun nimic mai mult decât că e şi asta o opţiune atunci când vrei să îţi arăţi valoarea în faţa unei probleme care persistă în societate. Să taci şi să înghiţi. Însă astea sunt problemele reale? Astăzi vom vorbi despre 11 septembrie. Despre America. Nu-i aşa? E atât de aproape… Părerea mea.
Citește și