Bunătăţile toamnei în Câmpia Transilvană

Mihai Teodor Naşca

Din vremea bulionului

După mijlocul lunii august, una din cele mai frecvente activităţi din orice gospodărie de la ţară era punerea conservelor din legume pentru iarnă. După pricepere, după disponibilitatea materiei prime dar şi după nevoia de a avea cămara plină, însă ţinând cont şi de hărnicia găzdoaiei, fiecare casă fierbea cel puţin o tură de porodici pe care le transforma în bulion dulce şi folositor peste iarnă.

La Bârlibaş, dacă aveai ghinionul să ţi se măneze roşiile, se găsea un vecin , o cunoştinţă să îţi dea măcar o găleată de roşii să poţi să îţi faci tradiţionalul bulion. Apoi că făceai 3 litri sau 30 nu era relevant, căci cel ce nu avea era de regulă ajutat de cei ce aveau, fapt care astăzi nu se mai păstrează.

Deşi tehnica de obţinere este una relativ simplă, procesul tehnologic nu a fost întotdeauna la fel de simplu. Cu ani buni în urmă, pe vremea când nu erau maşini care să separe părţile principale ale roşiei, acestea se culegeau şi cu o săptămână mai devreme şi lăsate să le călească soarele şi să devină mai dulci. Apoi se curăţau şi se tăiau în bucăţi mici şi se puneau la foc.

Se fierbeau până începea decojirea şi apoi se aşezau într-un ciur special în care se pisau cu un bătălău format din două role circulare între care se găsea coada cu care se manevrau. Practic roşiile erau astfel transformate într-un suc fără seminţe şi coajă. Acest suc era iarăşi pus la foc pentru vreo trei sferturi de ceas, iar în el se puneau la fiert doi ardei, nişte foi de ţelină eventual un ardei iute şi un mănunchi de frunze de pătrunjel. Aşa, gospodina se asigura că sucul obţinut are toate aromele necesare pentru o ciorbă delicioasă şi aromată. La final se adăuga sarea şi zahărul după gust. Bineînţeles ultimul adăugat era conservantul să se păstreze pentru câteva luni bune.

O activitate destul de laborioasă era pregătirea sticlelor. O gospodărie ţinea sticlele folosite de la diverse alte produse şi le spăla bine cu o zi înainte să se poată usca bine şi să nu existe riscul ca bulionul să se strice sau să facă flori deasupra. De multe ori trebuia să spălăm şi sticle de jumate, de ulei care erau spălate cu detergent şi mai introduceam câteva boabe de porumb să se ia mizeria acolo unde peria nu ajungea.

Dopurile erau şi ele greu de procurat de la ţară, multe sticle se legau cu celofan, o folie uşor umezită care se întindea bine pe gurguiul sticlei şi aşa asigura că nu intră aerul. În Bârlibaş a existat o femeie care pentru a avea cu ce să lege bine sticlele de bulion, păstra de fiecare dată guşa puiului sau găinii pe care o tăia, iar această pieliţă era folosită drept capac al sticlei. Această femeie era singura din sat căreia noi ne adresam cu Doamna Bocoli, mama fostului protopop de Luduş, Iuliu Bacali.

Sticlele umplute şi legate erau apoi puse într-un loc sigur şi pe ele se punea o pătură să stea calde să se ridice apa deasupra bulionului. Dacă era apă multă adunată, înseamnă că roşiile au fost fierte puţin sau soiul a fost foarte apos sau zemos. Dunga subţire de apă indica un bulion gros, fiert mult dar putea să fie şi semnul că bulionul nu o să stea peste iarnă.

Producerea vinului

Locuitorii comunei Sânpetru de Câmpie nu au fost niciodată mari consumatori de vin, în comparaţie cu consumul de ţuică de prune. Vinul era o băutură mai domnească, ce se consuma în praznice mari precum Crăciunul sau Paştile, însă băutura cea mai consumată era ţuica.

Nici suprafeţele cu cultură de viţă de vie nu sunt reprezentative, în general fiecare locuitor a încercat în jurul casei, în grădină sau suprafeţe distincte să pună câteva fire de viţă de vie din care să poată consuma fructele ca atare şi să poată face vinul pentru sărbători. Cu siguranţă nici solul nu este unul dedicat acestor culturi.

În perioada C.A.P. – ului, respectiv între 1960-1990 s-au replantat suprafeţe mari de vie la Clejia Reformată din Bârlibaş, loc numit şi Țuclui, sub pădurea Ciosurilor, între Canal şi pădure precum şi la Hârtoape, însă după anul 1989, suprafeţele amintite au fost lăsate în paragină, transformându-se cu timpul în terenuri arabile. Astăzi, nu mai există vie plantată în câmp, în suprafeţe apreciabile ci doar în curţile şi grădinile oamenilor. Unii au amenajate terase frumoase, alţi doar câteva tufe, nu pentru a produce vin ci pentru consumul de struguri.

Marea majoritate a sânpetrenilor cultivă viţă de vie din soiurile hibride din soiurile Izabela, Nova sau Delevar.

În ceea ce priveşte modul de preparare a vinului, în gospodărie, până prin 1960, strugurii se zdrobeau cu un “bătălău”, o bucată de lemn care la un capăt era terminat cu o măciucă mai mare. Prin loviri repetate, boabele se transformau într-un must gustos. După 7-8 zile de la această operaţie, strugurii astfel bătuţi se şeituiau, adică se presau cu ajutorul unui teasc. Cei cu vie mai multă procedau în felul următor: strugurii zdrobiţi erau puşi în teasc fără a fi însă presaţi.

Aşa se obţinea vinul de clasa a I-a. Prin presare se obţinea cel de-al doilea vin. Astăzi bătălăul a fost înlocuit de un zdrobitor format din doi tamburi cu roţi dinţate, peste care se aşeza un coş de lemn în care se puneau ciorchinii de strugure. Dacă în mod normal strugurii se aşază integral în zdrobitor, mai sunt persoane care îi aleg bob cu bob de pe ciorchine susţinând că astfel vinul este mai calitativ.

Dacă peste drevele rămase după tescuire se punea o anumită cantitate de apa si se ţinea la fermentat o săptămână se obţinea un alt produs numit popular „fisco”. La fiecare găleată din acest lichid se adăuga 5 kilograme de zahăr. Prin fermentare se obţinea un vin mai bun decât cel aflat în comerţ. Această metodă a fost preluată de la viticultorii de meserie sau din mediul urban.

Vinul se păstrează azi în pivniţe sau beciuri, în damigene de sticlă şi mai rar în butoaie de lemn. Pentru a nu avea gust de drojdie, cei cu pretenţii, „trag vinul” de două ori, în decembrie şi martie, mai rar şi în luna august, adică luau vinul printr-un furtun şi îl puneau în damigene curate. O parte îl lasă pe drojdie, pretinzând că în acest fel, vinul are o tărie mai mare.

Tăria vinului era dată de grosimea peliculei de suprafaţă, căreia i se spune dungă, cu cât aceasta e mai groasă, cu atât vinul e mai tare, asemeni mărgelelor ce se fac la turnarea ţuicii în pahar. Un alt aspect urmărit în aprecierea unui vin bun era textura aparentă, fluiditatea lui, astfel un vin bun curgea precum uleiul.

Chisăliţa – dulceaţa cea dintâi!

Pe timpul când vremea era vreme, oameni, oameni şi prunii făceau prune fără să te rogi de ei şi fără să trebuiască să le aplici 5-6 tratamente anuale, la început de august făceam chisăliţă. Era startul în ceea ce urma şi anume silvoizul, dulceaţa fiartă mult şi fără zahăr, care se conserva peste an.

Vă mai aduceţi aminte de chisăliţa făcută din prune grase sau bistriţene. Strângeam câteva prune coapte recent sau căzute pe jos, că acelea chiar cu viermi erau mai dulci şi mai bune, le scoteam sâmburele afară, care operaţiune în termeni populari i se spune dejdeocat, iar apoi căutam o oală de ierţ, cu fundul gros să nu se prindă de fundul acesteia. Puneam puţin zahăr la început, iar la final obţineam dulceaţa necesară unei zile, cu bucăţi mari, să citez o reclamă la iaurt.

Chisăliţa era bună şi aşa dar dacă aveai mămăligă rece să o tai felii şi să o ungi cu chisăliţă, era şi mai şi! Chisăliţa era în sine o mâncare de post şi nu neapărat un desert, iar plăcintele dospite, umplute cu chisăliţă, o felie de cas proaspăt de vacă unsă bine cu chisăliţă, ori palaneţele umplute cu chisăliţă sunt amintiri care greu se pot şterge din minte!

Mai greu era cu spălatul oalei de după, pentru că un fiert îndelunga aducea automat şi o oală mai greu de curăţat, nu mai zic de cazurile în care din plictiseală sau neatenţie, chisăliţa se prinde de fundul oalei.

Palaneţe pe ficeu sau echivalentul lipiilor de azi

În urmă cu 40 de ani, gestionarea preparării şi asigurării hranei într-o gospodărie ţinea de dibacitatea gospodinei şi de modul în care reuşea să asigure pâine pe masă. Că era făcută sâmbăta în cuptor, ori luată de la Brutăria Colectivului, pâinea era un aliment omniprezent.

Când pâinea era ţinută mai multe zile, vara apărea mucegaiul pe exterior sau se înmuia miezul şi devenea clicoasă. Atunci prima soluţie la îndemână era o mămăligă cu ce a da Dumnezeu, care se traduce în limbajul uzual mămăligă cu lapte fiert, brânză sau papă.

Mămăliga era bună şi utilă, însă se întâmpla să rămânem fără făină de cucuruz măcinată, pe care o foloseam inclusiv să dăm la pui sau la necaz să opărim la porci, lăturile. Nevoile erau multe şi bucatele erau puţine. Grădina de porumb din jurul casei era mică şi nu puteai obţine mare lucru de acolo.

Dar semnul cel mai profund al lipsei pâinii era când mama ne făcea palaneţe pe ficeu, direct pe lespedea sobei. Cu făină albă, un pic de sare şi broză se făcea un aluat ce se modela şi se întindea direct pe sobă şi se coceau precum turtele. Când vedeam palaneţele ştiam că s-a ajun la fundul sacului şi că în cel mai bun caz, până la făcutul în cuptor era să mergem în sat la Brutăria de la Halău şi să aşteptăm la ferăstruică pâinea caldă pe care ne-o da Toadera. Însă, după dorul de pâine, începeam să rupem uşor din coaja rumenă a pâinii şi până ajungeam acasă aproape decopertam pâinea.

Citește și