Varujan Vosganian
Vă veţi întreba care e sensul acestei parafraze după Manifestul lui Marx şi Engels. Toate stafiile au ceva în comun. Ele bântuie, amintind de ceva care s-a petrecut, dar ameninţă să se petreacă iarăşi, în minţile şi împrejurul nostru. Aşa şi cu doamna Grigore, proprietăreasa magherniţei în care am locuit în anii ’80, pe strada Busolei din Bucureşti, la numărul şapte.
Eram tânăr, îmi permiteam luxul să fiu sărac. Mă încălzeam cu lemne şi cărbuni, aveam acoperişul găurit şi-mi mutam patul după ploaie. La bucătărie aveam un aragaz cu două ochiuri, care se aprindea de la butelie. Ca să schimbi butelia era o adevărată aventură. Sunai la comenzi şi stăteai uneori câte o oră până să răspundă cineva. Adesea o luai de la capăt sau te lăsai păgubaş. Doamna Grigore avea meritul că putea croşeta, proptindu-şi, cu umărul, receptorul de ureche. O rugam să sune la butelii şi, după multe încercări şi timp irosit, reuşea.
Mi-am amintit de doamna Grigore în varii împrejurări. Când sun la companiile de utilităţi să cer câte o lămurire. Când sun la operatorul de telefonie să semnalez ceva în neregulă. Când sun la banca unde am ratele. Îmi răspunde o voce suavă, de stewardesă. „Bună, sunt cutare (Andreea, Cristina etc.), ghidul tău (sau operatorul tău).” Apoi îmi explică:
„Poţi continua convorbirea noastră astfel: pentru cutare lucru apeşi unu, pentru cutare alt lucru apeşi doi etc.” Apăs, plin de speranţă, unu. Aud din nou: „Bună, sunt cutare (Andreea, Cristina etc.)” apoi urmează câteva minute în care mi se explică faptul că, pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu clienţii, convorbirea se va înregistra şi continuarea conversaţiei înseamnă acordul implicit. Implicitez şi continui. Dar nu e aşa de simplu. Dacă am nevoie de informaţii despre cont sau despre abonament trebuie să apăs unu. Dacă am nevoie de deschiderea unui cont sau al unui post de internet etc. trebuie să apăs doi etc. Apăs unu şi aştept.
Speranţa nu moare niciodată. Nici Andreea sau Cristina. Dacă vreau să plătesc apăs unu, dacă vreau să contest apăs doi. Uneori variantele merg până la trei patru. În cele din urmă, sleit după atâtea alternanţe de unu şi doi, precum scheciul în care Puiu Călinescu îşi căuta o mireasă, primesc lovitura de graţie. Dacă am destul răbdare s-aştept, ad aeternam, să apăs unu, dacă vreau mai degrabă să telefonez pe whatsapp sau să dau mail, să apăs doi şi, ţineţi-vă bine, dacă vreau să fiu preluat cu prioritate şi să plătesc 2,5 euro, să apăs trei. Năduşit, cu privirile tulburi, apăs trei.
La capăt, precum zeiţa Ishtar, mă aşteaptă Andreea sau Cristina să-mi spună că în curând mă va prelua un operator. După care aud o muzică săltăreaţă, precum Farandola din Arleziana lui Bizet. Muzica e veselă, eu nu, căci muzica se opreşte şi vocea mă anunţă, imperturbabil, să am răbdare, că în curând mă va prelua un operator. Și iar. E fără sfârşit, precum mica planetă Solaris din povestea lui Stanislav Lem. Închid , exasperat. Peste un minut primesc un mesaj: „Bun găsit! Te contactăm pentru a verifica dacă situaţia discutată a fost rezolvată. Te rugăm să completezi acest scurt chestionar (urmează link-ul).”
Sunt în abis. Numai doamna Grigore m-ar mai putea salva. Doamna Grigore a murit în preajma Revoluţiei. Dar, mă rog, duhului ei să bântuie şi să mă ajute. (sursa –facebook.com/varujan.vosganian)
Citește și