„…fiecare din noi (…) suntem şi sfinţi şi oameni în neputinţă”.
† Justinian Chira
Zilele trecute s-a adăugat părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri unul dintre contemporanii care într-un mod simplu şi natural, discret, dar ferm, smerit, dar hotărât, stând în genunchi, dar mult mai înalt decât cei mai mulţi dintre noi, care, deşi avea un aspect fizic firav, a trebăluit cu putere la bunul mers al vieţii noastre, prin credinţă şi rugăciune, prin sfaturi duhovniceşti, prin învăţătura cuvântului Scripturilor şi prin har: Părintele nostru, Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului.
Socot necesar şi folositor să punctăm acest moment cu dublă rezonanţă în sufletele bunilor creştini.
Într-un prim impact, plecarea dintre noi a Părintelui Justinian, arhiepiscopul, este un prilej de durere. Starea aceasta se datorează faptului că nu-l mai avem alături, între şi cu noi, rugător la Sfântul Altar pentru rezolvarea problematicii vieţii (din ce în ce mai nuanţată şi, uneori, chiar agresivă); nu-l mai putem solicita pentru un sfat cuminte la încercările din viaţă şi nu-l mai putem avea duhovnic, pertinent sfătuitor, cu puterea dezlegării de păcate, spre a înainta în rosturile credinţei revigoraţi, motivaţi; …şi pentru că nu ne mai rămâne la îndemână decât prin ceea ce a lăsat scris sau înregistrat, materiale care motivează de ce este bine să evităm fapte care aşază în lăuntrul nostru vinovăţii; …şi pentru că nu-l mai putem solicita ca doctor în nevoia recuperărilor noastre sufleteşti, pentru a ne pregăti mai bine întâlnirea cu Părintele ceresc, la vremea potrivită nouă, cel mai mare eveniment- examen din viaţa oricărui om, despărţirea sufletului de trup.
Un al doilea impact este unul de linişte şi echilibru pentru toţi cei care l-am cunoscut. Aceasta pentru că, ştiindu-i viaţa, aşa cum ni s-a comunicat minţii şi sufletului în mod direct, trăim cu bucuria nădejdii că mutarea sufletului Înaltpreasfinţiei Sale în partea nevăzută a lumii o putem considera ca pe o înainte-călătorie pe care o face şi pentru noi, mânecând acolo ca un sol, să stea înaintea lui Dumnezeu şi să ne pregătească primirea sufletelor noastre dincolo, după cum mărturisea adesea: voi sta la poarta Raiului şi voi aştepta să sosiţi cu toţii acolo, ştiind că din duhovnicia sa va cere Dumnezeu şi sufletele fiilor săi sufleteşti.
Şi-a început călătoria înspre acest moment într-o zi de duminică, Duminica de Rusalii, în urmă cu nouăzeci şi cinci de ani, când băteau clopotele în turla bisericii pentru a semnala credincioşilor intrarea în Sfânta Liturghie. Era în 28 mai 1921 când a fost adus în lumea aceasta de iubirea unor ţărani evlavioşi, a părinţilor Maria şi Ilie, în localitatea Plopiş, jud. Maramureş. La botez, aceştia i-au dat numele Ioan. Ei, părinţii, vor fi subiectul cuvântului pe care-l rosteşte Înaltpreasfinţia Sa, la împlinirea vârstei de 90 de ani (2011), când spunea: „în ziua de 28 mai, de ziua mea de naştere, ziua de naştere a multora dintre voi, când avem datoria să ne amintim de mama şi de tata. Am avut un tată fiecare. Din sămânţa lui am venit pe lume, care ne-a iubit foarte mult, ne-a crescut pe braţele lui, din sudoarea frunţii lui, (…) am avut o mamă. E deosesbit de important să avem o mamă care ne iubeşte mereu, şi atunci când nu mai este cu noi. …am vorbit cu mai mulţi soldaţi care au fost pe front şi când îmi povesteau depre răniţii care erau în ceasul morţii spuneu că o strigau pe mama: Mamă, mamă, unde eşti? (…)
Aşadar pe mama o strigă omul când moare. În acest sens îmi aduc aminte de faptul că mitropolitul Antonie de la Sibiu a avut lângă el o măicuţă (…) care îmi povestea că în ceasurile lui cele mai grele (…) o striga pe mama, şi că a murit cu numele ei pe buze. Acesta este unul din motivele pentru care de ziua mea de naştere îmi aduc aminte de mama mea, Maria, care a purtat numele Maicii Domnului şi care a fost o sfântă”.
Până să se dedice slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor, alegând să trăiască în voturile monahale, tânărul Ioan a urmat cursurile şcolii din satul natal (1927-1934), apoi cursurile Liceului „Simion Ştefan” (1934-1936), fostul liceu ortodox de băieţi din Cluj. După o vreme, vreme de frământări şi căutare, de mistuire lăuntrică, într-o zi de 12 martie 1941, holteiul din Plopiş s-a dus la Mănăstirea Sfânta Ana din Rohia, a întârziat în lumea acesteia, în rosturile rugăciunilor şi deprinderilor gospodăreşti şi duhovniceşti ale monahilor, şi acolo a rămas.
După un an, în 1942, a fost tuns în monahism şi a primit numele de Justinian (2 martie 1942). În acelaşi an, de Sfânta Marie Mare (15 august), a fost hirotonit ipodiacon şi ierodiacon ca, după încă un an (17 aprilie 1943), să fie sfinţit ieromonah de către Preasfinţitul Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului. La vârsta de numai 23 de ani (25 iunie 1944), părintele Justinian a fost numit stareţul Mănăstirii Sfânta Ana, din Rohia (în locul stareţului Nifon Matei), pe care, vreme de mai bine de 30 de ani (1941-1973) a gospodărit-o fără cusur, revigorând acolo viaţa monahală, după regulile stabilite de întemeietorii monahismului primar. În vremea stăreţiei sale, a realizat multe lucrări necesare şi utile, atât pe plan duhovnicesc, cât şi pe plan gospodăresc, statornicind, ca temelie a vieţii de obşte şi a trăirilor duhovniceşti, străvechile reguli monahale concretizate în muncă, rugăciune şi studiu.
În această perioadă, s-a grijit să-şi completeze studiile teologice urmând programul de învăţământ al Seminarului din Cluj, finalizat în 1963, şi, cursurile Facultăţii din Sibiu, susţinându-şi licenţa în 1968.
Concomitent a parcurs treptele monahale pe care le-a dobândit urcând cu trudă: în 1948 treapta de protosinghel, iar în anul 1967, la propunerea Preasfinţitului Teofil Herineanu al Clujului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a conferit urcuşului treapta cu rangul de arhimandrit.
Peste numai şase ani, vara, în anul 1973, a fost ales, iar toamna, a fost chemat spre a fi hirotonit şi instalat pe postul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului sub apelativul Justinian Maramureşanul.
Acesta este şi momentul în care l-am cunoscut pe Părintele arhiereu Justinian Chira, eu fiind admis, în aceeaşi toamnă, elev în anul întâi la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj.
Mi-l amintesc aievea în toate etapele vârstelor în care l-am întâlnit. Întâi, după cum am pomenit, ca episcop-vicar, eu fiind încă un copil seminarist, când venea – destul de des – în sala de meditaţii şi ne îmbărbăta, îndemnându-ne să învăţăm cât mai bine, motivându-ne să învăţăm din convingere; ne vorbea de statutul nostru viitor, spunându-ne că atunci când vom îmbrăca haina harului Duhului Sfânt, prin hirotonire, vom fi oamenii lui Dumnezeu, subliniind că această stare se poate impune în faţa oamenilor numai dacă vom dovedi că avem o competenţă moral-intelectuală pertinentă; ne mângâia, alungându-ne dorul de casă şi de părinţi, luându-le locul acestora prin afectiviatea pe care mereu ne-o arăta; ne învăţa, prin propria-i pildă de slujire, ce-nseamnă rugăciunea, care sunt rezultatele exerciţiului înfrânării şi cum şi de ce suntem chemaţi să ne păstrăm puritatea şi frumuseţea tinereţii; ne îndemna să fim preocupaţi de ideile majore ale vieţii, pentru că, spunea „în slujire veţi avea o uriaşă responsabilitate, aceea de a nu vorbi despre Dumnezeu ca despre un obiect, ca despre ceva dinafara voastră şi înafara lui Dumnezeu, altfel Îl veţi duce pe Iisus Hristos – printr-o astfel de abordare – înapoi în pătimiri”; ne sublinia că despre Dumnezeu nu se poate vorbi decât din adâncul sufletului, prin credinţă şi într-un mod cu totul personal; imperativ ne solicita să aprofundăm credinţa noastră în Dumnezeu, din Sfintele Scripturi, precizând că Evangheliile nu sunt istorie, ci sunt viaţă: Viaţa lui Hristos.
În apropierea bacalaureatului, ştiind că o parte dintre colegi se vor preoţi, ne cerea să întârziem în cuvântul lui Dumnezeu, ca Maria Magdalena lângă mormântul gol, ca să-L descoperim pe Iisus cel Înviat, lucrător în viaţa noastră; să-L desluşim că El este Dumnezeu, prin ceea ce face pentru noi, cu noi, în noi, El întărindu-ne când suntem în neajunsuri, în neputinţe, în faţa ispitelor venite spre noi din partea potrivnicului.
Repeta mereu: „să-i iubiţi pe Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, pe Maica Domnului şi pe sfinţi pentru că ei toţi se roagă pentru mântuirea noastră; să fiţi serioşi şi demni şi să credeţi în ceea ce vă spun, aşa cum eu însumi cred, ca să împliniţi misiunea preotului de a vesti, cu timp şi fără timp, Cuvântul lui Dumnezeu, ca să fiţi pe măsura aşteptărilor oamenilor, adică oameni cu harul lui Dumnezeu; să ştiţi şi să nu uitaţi niciodată, să simţiţi că îmbrăcând veşmintele de slujbă Îl reprezentaţi pe Hristos”.
A trecut vremea şi, ca student, am avut ocazia să ne revedem, iar subiectul de îndemn a fost purtat spre alte responsabilităţi pe care le implica primirea şi purtarea harului: „ca duhovnic ai trebuinţă de ştiinţă şi de capacităţi terapeutice asemenea unui medic, de ştiinţa Legii şi a canoanelor bisericeşti pentru a fi asemenea unui judecător, de ştiinţa Sfintelor Scripturi şi de pedagogia lui Iisus Hristos, ca să ai puterea influenţei asupra credincioşilor, asemenea unui profesor. Să nu uiţi că Rugăciunea adevărată este trudă sfântă şi că fără să ţii sufletul înălţat spre cer cu ajutorul ei, ajungi ca o casă pustie, împăienjenită. Leagă-te de duhovnic şi de Dumnezeu, rugându-te. Învaţă rugăciunea şi o practică asemenea unui dialog cu cea mai dragă fiinţă sufletului tău şi vei fi fericit, mai fericit decât dacă ai fi beneficiarul tuturor averilor lumii. Roagă-te aşa cum respiri şi rugăciunea va deveni sursa împlinirii vieţii tale pentru că în ea stă Iisus Hristos. Pomenirea Lui devine prezenţa reală a Sa în viaţa ta… Ţine de Hristos Iisus, cea mai reală şi puternică legătură cu Viaţa”.
Aceste subiecte s-au reluat în alţi termeni şi prin alte exerciţii şi experienţe cu fiecare revedere.
La întâlnirile propuse de scurgerea anilor de la finalizarea studiilor, se comunicau experienţe concrete şi trăiri ale slujirii. Soţia era, pentru Preasfinţia Sa, mereu fetiţa, chiar dacă vorbeam despre familie şi despre copiii noştri. Dar ea, soţia, devenea în timpul sfătuirilor şi maica preoteasă, din umbra preotului, din prezenţa căreia, mereu discretă, „nu este bine să lipsească rugăciunea comună în familie şi încurajările în confruntarea cu neputinţele sau stângăciile proprii misiunii soţului, inerente unui preot, lângă încercările care-i sleiesc de puteri pe credincioşi şi, mai ales, în provocările sâcâitoare ale ispititorului…”
M-a atenţionat, cu ocazia unei astfel de revederi, vorbind despre rugăciune, că aceasta poate cuprinde omul, ca stare, dincolo de cuvinte, recomandându-mi: „Părinte, să nu lipsească din canonul de rugăciune pe care-l ai stabilit, rugăciunea lui Marcu Monahul, cea de la Miezonoptică…
ce ne pune în faţă «cealaltă vreme a vieţii noastre pe care să o săvârşim întru pocăinţă şi umilinţă şi întru paza sfintelor porunci»”
(va urma)