Dreptatea mea cea dintâi este limba română în care lucrează iubirea lui Dumnezeu și care, ca o apă dătătoare de viață, s-a revărsat peste însetarea și pustiul unui pământ părând uitat pentru vecie și hărăzit pierzaniei.
( Grigore Vieru, Strigat-am către Tine)
În zi de 27 martie 2008, pe fundalul așteptării Sfintelor Paști, Grigore Vieru scrie și rostește, la Adunarea consacrată împlinirii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România, un text esențial pentru ceea ce numim, în opera și viața poetului, pătimire basarabeană, Al doilea testament sau Despre foame, jandarmi și tsunami. Alături de Primul testament (texte cuprinse în volumul Taina care mă apără) și acesta, Al doilea testament, ni-l dezvăluie pe omul christic, al suferințelor și al iubirii, ca osie a lumii. Nu-l putem cunoaște pe Grigore Vieru, nu-i vom ști destinul, arderile și speranțele, fără spovedania din cele două testamente, în care e marele discipol al limbii române și marele îndurerat pentru naufragiul revoluției naționale basarabene. Ziua celui de-Al doilea testament este zi a Învierii, sfințind pasca Unirii în zvonurile de clopot ale Actului istoric de la 1918, dar făcându-l pe poet să simtă că face parte din cea mai tragică generație de români basarabeni, otrăvită de propaganda fiarei imperiale, locuind nu într-o țară, ci într-un colhoz, într-un uriaș colhoz spiritual, fără capăt, ce i-a furat poetului credința strămoșească, frumusețea limbii române și istoria neamului. Teroarea totalitaristă înjosea, în viclenii și întuneric, vieți, otrăvindu-le pământul și izvoarele minții, gata să tragă în cei care-și cer alfabetul. „Suntem atât de necăjiți – scria Vieru – încât alfabetul latin ține loc de fericire și fiecare literă din el ne apare o piatră de hotar pe care nimeni n-o poate clinti din loc.” Un poet ca Nicolae Costenco, făcând parte din prima generație postbelică de scriitori, fusese condamnat în 1940 la 25 de ani de gulag pentru că îndrăznise să spună că nu există nicio diferență între limba așa-zisă moldovenească și limba română.
Al doilea testament este mărturisirea crezului unionist al poetului, răspunsul dat celor care condamnă unionismul, replicându-i poetului că vrea să ducă patru milioane de moldoveni să moară în România. Vieru respinge insulta: „Curg păcatele ca păcura pe trupul oricui insultă Țara și neamul grație cărora am supraviețuit ca etnie. (…) Jignind poporul român, rănim memoria lui Brâncoveanu și Miron Costin, Mihai Viteazul și Bălcescu, Eminescu și Iorga, Blaga și Labiș. Există oare un păcat mai mare decât acela de a ironiza numele unor martiri, însăși Țara fiind expresia unui supliciu, a unui îndelung martiraj.”
Grigore Vieru crede într-un moment potrivit al reunirii, un moment al înțelepciunii, contând pe „doi președinți” înfăptuitori: înflorirea economică a României și sărăcia care se va abate peste Basarabia. „Eu personal cred în venirea acelei zile. Mă bizui pe prăbușirea definitivă a Imperiului Roșu… Apoi pe glasul României care va fi altul după aderarea ei la Nato și Uniunea Europeană, alta fiind și puterea sa economică spre care ochii basarabenilor se vor îndrepta în mod automat.”
Poetul exprimă și piedicile în calea reunirii: Tiraspolul care trage Basarabia la fundul Nistrului, un tsunami care periclitează elanul național, mancurții din Parlamentul Republicii Moldova care nu cunosc limba română sau chiar o urăsc, apoi România care nu va primi Basarabia cu Tiraspolul de coadă. Al doilea testament este pasca nădejdii poetului în izbânda dreptății. Scris și rostit în preajma Paștilor, îi amintește poetului de timpul bisericilor închise și preschimbate în cluburi ori depozite, de mănăstirile profanate în mod barbar și de biserica din satul natal și ea zăvorâtă, rămânând neînfrânt doar sufletul: Moartă era biserica din satul nostru, dar rămăsese vie cea din satul Miorcani, de pe celălalt mal al Prutului, al cărei clopot, în noaptea Învierii, își revărsa peste Prut zvonul de aur, zvon în care maica-mea sfințea pasca. Dimineața gustam din bucatele sfințite, luminați la suflet ca toți creștinii.
Foto: Pictorul Mihai Bandac, Mariana Stănescu, sora lui Nichita Stănescu și Grigore Vieru