Doi oameni se certau. Adică, la drept vorbind, numai unul îl certa pe celălalt. Zicea:
– Ce? Credeai că am fost sincer cu tine? Nu eram, ci râdeam de tine. Celălalt, blajin, cu bunătate privind la el, răspunse:
– Știam.
– Îți aduci aminte când îți spuneam că țin la tine? Mințeam.
– Știam…
– Când te-am împrumutat am făcut-o ca să te umilesc.
– Știam…
– Te-am înșelat când ți-am spus că te admir pentru activitatea și succesul tău.
– Știam…
Cel ce lovea atât de crud într-un suflet de om, se opri dintr-o dată ca fulgerat de o putere nevăzută. Căscând ochii, șopti:
– Cum, tu știai de toate astea, și ai tăcut?
– Da…
– Și nu m-ai urât?
– Nu. Te-am iubit.
Cei doi se priviră. Ceva se prăbușea într-un suflet. Omul căzu năruit la pământ și hohotind de plâns, abia putu rosti:
– Mă mai poți ierta?
Celălalt, plin de bunătate, cu lacrimile pe gene, îi puse mâna pe creștet, spunându-i încet:
– De vreme ce te iubeam, te-am și iertat.