Deși este mică, aproape cât o broșură, am învățat despre ea și în liceu și la facultate, că a fost scrisă la moartea fiicei sale, Julie. În prolog, scria, trecuseră șase luni de la moartea fiicei mele. Era în martie, iarna plecase, primăvara nu sosea încă. Și povestește cum a găsit ceva scris de fiica sa moartă, deși nu adormise, nu era vis. Cartea nu este una spiritistă, cum am citit unele comentarii, ci o încercare de a pătrunde în ancestral, în dimenisunea de dincolo de moarte, imperceptibilă celor rămași în viață decât prin senzații subiective, încercând să înțeleagă că nu se termină totul cu această viață. Bogdan Petriceicu Hașdeu a reușit, ca și Mircea Eliade, să explice că Dumnezeu există dincolo de orice rațiune, iar viața aceasta continuă după moarte în altă dimensiune. Dumnezeu, Nemurirea, Destăinuirea stau dincolo de acestea. Spiritismul este explicat mai mult decât ca o încercare de a comunica cu cei plecați, o sinteză a religiilor. Religiozitatea, scrie Hașdeu, este o propășire necesară pe scara urcării organismului, este tot așa în firea omului de a crede în Dumnezeu, după cum e a sta în două picioare și nu de a umbla de-a bușilea. Oricare ar fi izvorul credinței oamenilor în nemurirea spiritului, a căpătat în istoria comparativă a reli-giilor numele caracteristic de animism. Cum este sufletul nemuritor, ce face el și cum petrece după ieșirea din trup. Sufletul omenesc are o formă deosebită de trup. Cea mai nimerită caracteristică a lui Dumnezeu este infinitul, în contrast cu mărginirea minții omenești, care dorește și e datoare să îl cunoască. Atomul este o noțiune la fel de infinită. Giordano Bruno a fost martir pentru că a spus un adevăr fundamental, este un spirit în toate, nu este niciun corp, oricât de mic, unde să nu fie cuprinsă o părticică din substanța dumnezeiască ce-l însuflețește. Prin altruism începe a se ivi adevăratul eu, substanța dumnezeiască, pecetea infinitului, care se dezmărginește și tinde la nemărginire. Omul, deci, știe că e nemuritor, că moartea nu e decât un val străveziu după care se ascunde Nemurirea. Numai Dumnezeu există, una și singură substanță. Dumnezeu ne dă avânt spre a-L iubi, moartea este comparată de Hașdeu cu somnul. Se știe că yoghinii din India se îngroapă de bunăvoie câte patru luni și mai bine, la sfârșitul cărora, uscați ca o moaște, sunt deșteptați și își reiau cursul obișnuit al traiului. Orice făptură este desprinsă din Dumnezeu, în orice plantă, animal, om, dorul infinitului se dă pe față, jumătate din trai este somn și jumătate veghe, fără somn în ea n-ar fi infinit. Moartea trupului departe de a fi un epilog, alcătuiește numai un grad înalt de dezmărginire, un soi de scăpare dintr-o temniță.
Nu adaug decât că și eu personal primesc des astfel de semne din alte lumi precum Hașdeu, Eliade și atâția alții care au scris despre ele și că mi-am propus să îmi adâncesc cunoașterea prin religie, care este o relegare de Dumnezeu, dar și prin yoga și alte tehnici care spun că toate religiile duc în aceeași direcție și că viii se vor reîntâlni cu morții categoric în altă dimensiune. Despre dorul eternității pe care a pus-o Dumnezeu în noi scrie și în Biblie. Menirea primordială a omului este de a căuta și găsi divinul care l-a creat, toate celelalte contează mai puțin. Voi căuta și alte cărți pe aceste teme și le voi prezenta.