Istoria Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu se poate scrie fără amintirea faptelor Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna (1808-1873). Câteva decenii – de la al patrulea până la al șaptelea – și-a desfășurat activitatea pe plan politic, cultural și bisericesc. Istoriografii îi mai rămân încă datori cu evaluarea la adevăratele dimensiuni a activității și a contribuției sale la deșteptarea românilor „din somnul cel de moarte” și la inaugurarea unei epoci cu totul noi, prin fixarea unor obiective precise luptei de eliberare și tinderii spre unitate și unire. Șaguna este el însuși o conștiință trezită spontan din fierberea în sufletul său a trecutului, a testamentelor strămoșilor, a sângelui de dac și de roman, căci el vine dintr-un spațiu geografic de margine a baștinei daco-romane, fiind român macedonean. El face însă dovada că în spațiul interior și-a păstrat nealterată conștiința românească.
Constantin Hurmuzachi aprecia încă din 1850 instituțiile aparent bisericești ale lui Șaguna, cum a fost Sinodul din acel an, ca pe niște „acte de patriotism și de înțelepciune politică”. Eminescu însuși îl numea pe Șaguna singurul cap politic al Transilvaniei. Se știe că l-a cunoscut personal. Nicolae Popea îl asemăna pe Șaguna cu Moise, pentru că i-a dus pe români în pământul autonomiei și al independenței, le-a dat tablele legii (Statutul Organic), știință, lumină și cultură. Ștefan Pascu într-o carte precizează în același sens că sub aparența unui act bisericesc Șaguna ascundea, – prin autonomia Mitropoliei, a Statutului Organic și a Congresului – tendința spre unitate politică și națională.
Biografii lui Șaguna îl aseamănă, în ceea ce privește activitatea culturală și școlară, cu Spiru Haret, jucând el în Transilvania „același rol epocal și revoluționar”. În politică, scrie Nicolae Popea, acest „Solomon al românilor… nu calcula cu factori ideali, chimerici, ci totdeauna cu împrejurările reale și pe acestea le știa folosi de minune”. Parafrazând prologul ioaneic, el îi caracterizează activitatea scriind: „Toate printr-însul s-au făcut, și fără dânsul nimic nu s-a făcut, din câte s-au făcut”. Episcopul sas contemporan, G. D. Teutsch aprecia că: „aproape o generație întreagă Șaguna a fost conducătorul intelectual – singurul recunoscut – al poporului său și a putut să obțină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar se întâmplă unui muritor a se învrednici”. Însuși împăratul, după moartea lui Șaguna, a recunoscut că acesta a fost „o pierdere omnilaterală”. „Tot de ce s-a apucat Șaguna a reușit” și ceea ce a creat el, trăiește și astăzi – scrie Valeriu Braniște. În 1904, Nicolae Iorga îl elogia pe marele bărbat ca pe „un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplarele obișnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnișul lor spre culmea lui”.
Vasile Netea îl caracterizează astfel pe marele ierarh Andrei Șaguna: „Numele și fapta mitropolitului Andrei Șaguna au răsunat iarăși în actualitate… Numeroșii ani de la moartea lui Șaguna nu fac decât să-i crească și mai înaltă icoana, să-i lumineze și mai mult chipul, trecându-l astfel în împărăția de aur a legendei. De altfel de mult, de foarte multă vreme, Șaguna a devenit o adevărată noțiune a mitropolitului ideal, a bărbatului fără prihană și fără nevolnicie. Nu arareori, în Transilvania, când voci din stratul țărănimii vor să caracterizeze înfățișarea de nespusă frumusețe a vreunui protopop sau vlădică, sau chiar a vreunui prefect sau ministru, se pot auzi vorbe ca acestea: «Frumos ca un Șaguna». Printre creatorii de istorie românească în secolul al XIX-lea transilvan, Șaguna, fără îndoială, în ceea ce privește realizările de ordin național, – realizări care să dea poporului un alt reazem și o altă față, – este cel care poate suporta cele mai puține comparații”.
Profesorul sas Alois Sentz din Sibiu, care i-a tradus Compendiul de Drept în nemțește, îl asemăna cu Goethe. În 1923, în cuvântarea rostită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, Octavian Goga arăta că: „figura lui s-a introdus definitiv în conștiința populară din toate cătunele Ardealului, întinzându-și rețeaua strălucitoare asupra întregului pământ românesc”.
Trebuie să reținem și aprecierile profesorului american Keith Hitchins, autorul mai multor studii despre el în limbile română și engleză, care relevă că principalele realizări ale lui Șaguna se înregistrează în viața Bisericii sale, „din care a făcut o forță socială mai activă decât fusese vreodată, înzestrând-o cu instituții puternice și reglementând participarea laicilor în treburile ei la toate nivelele și făcând-o, în felul acesta, mai răspunzătoare la nevoile și dorințele masei credincioșilor… Într-o epocă a naționalismului, Șaguna nu a fost naționalist, ci mai degrabă ultimul dintre marii ierarhi conducători naționali”.
Om de cultură superioară, iluminist de mare prestigiu, îndrumător priceput al învățământului românesc și al instituțiilor culturale ale românilor transilvăneni, diplomat iscusit, organizator neîntrecut al Bisericii sale, păstor cu dragoste adâncă față de fiii săi sufletești, mitropolitul Andrei Șaguna, prin marile sale realizări, poate fi considerat unul dintre cei mai străluciți ierarhi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în tot trecutul ei.