Ploua infernal,
și noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
Norii curgeau în luna lui Marte.
Pereții odăii erau
Neliniștiți, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
Nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
Plouă cu globuri pe glob și prin vreme.
Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,
Mie-mi plouă zborul, cu pene.
Și mă-nălțam. Și nu mai ?tiam unde-mi
Lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
Cine-s mai frumoși: oamenii?… ploaia?…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
și noi ne iubeam prin mansarde.
N-aș mai fi vrut să se sfârșească
Niciodată-acea lună-a lui Marte.
Nichita Stănescu