Perimetrul așezării în care ne mișcam noi era plin de locuri cu denumiri stranii, ciudate, a căror semnificație mă tulbură parcă și mai profund acum. Mai întâi erau pădurile: Brânceasca, Hăiag, Pojorâta, Digoaia și Bârlog. Apoi erau terenurile arabile: Obârșie, Ogoare, Grui, Gruiețe, Podoșel, Iclăjie, Chicuiaș, Icriș, Calea Chingii. Și locurile de coasă și pășunat: Hojdac, Fânațe, Rât, Continit, Tonoroc, Valea Judelui (cu fântâna Judelui)…
Încă de pe atunci țin minte, mă chema și mă fura un soi de nostalgie secretă, ademenindu-mă spre Valea Bârlogului – un loc de o frumusețe fără de seamăn. Îmi plăceau acolo sălciile și cornii, merii și perii pădureți, ierburile tremurătoare și aromele-acelea sălbatice de fructe și flori, și – poate mai mult ca orice – locul unde s-a aflat cândva o casă, aceea a părinților mei. Căci acolo, pe valea pădurii, am locuit în primii ani ai copilăriei, până când ne-am mutat în sat. Un unchi de-al nostru încă mai ședea acolo, într-o cocioabă acoperită cu paie. Bolnav și însingurat, în vremea pe care încerc eu acum s-o dezgrop de sub pulberea timpului, el era încă obsedat de speranța cea veche, în care țăranul român – trecut cu forța la “noile rânduieli sociale”, a continuat să creadă mereu: că vin americanii… Care, după cum se știe,
n-au mai venit. Însă unchiul Ion a trăit o viață în această așteptare. A fost poate gândul miraculos care, lui și multora ca el, le-a asigurat supraviețuirea după ce au fost deposedați de ogoare și păduri, de vii și livezi, de bivoli și vite, de cai și atelaje… Când auzea vreun avion, unchiul nostru ieșea afară din casă, își punea palmele la gură și striga cu o bucurie copilărească, iar ecoul strigătului său, amplificat de copacii pădurii, repeta îndelung: Vin americanii!… Vin americanii!… Vin americanii!… Memoria locului de pe valea pădurii, unde am șezut și am copilărit odată, mi-a rămas în suflet cu acele miresme amare de gutui și de piersici coapte, de zarzări și pruni sălbăticiți… Căci, în lupta cu “noile rânduieli”, învinseseră forțele răului!
Dar, încet-încet, soarele aluneca spre toamnă și jocurile copilăriei intrau într-o anumită amorțeală. Era vremea când pe ulițele satului treceau dinspre vii, greoaie, carele cu boi, ducând spre colectiv buțile-acelea imense, pline cu struguri. Întregul sat era năpădit atunci de aromele dulci ale strugurilor, piersicilor și gutuielor coapte… Noi, copiii, ne făceam un act de vitejie din a urca la buți, prin spatele carelor; pentru o mână de struguri și câteva piersici, înduram cu dârzenie câte-un bici pe spinare și grelele sudălmi ale cărăușului…
Înainte însă de începerea școlii, mai aveam încă timp să dăm câte-o raită pe la Digoaia și pe la Bârsanu – locuri frumoase și dragi -, unde cei doi Nelu, prietenii noștri, care erau fii de ciobani și verișori primari, ne întâmpinau cu bucurie. Ei pășteau o turmă buiacă de berbeci. Erau numai berbeci de prăsilă, tot unul și unul, mari, trufași, cu coarne lungi și răsucite. Pe loc ne transformam în cavaleri de legendă și, încălecând pe spinarea patrupedelor, ținându-ne strâns de coarne, porneam spre vale într-o cavalcadă nebună, măturând toți mărăcinii din cale și stârnind în urmă imenși nori de praf. Uneori abia ne mai puteam aduna de pe jos, căci încornorații, nărăvași cum erau, ne azvârleau cât colo. Comandantul ales al “cavaleriei” era întotdeauna unul din cei doi verișori, mai precis Nelu cel Mare, care, lung și deșirat cum era, cu picioarele atârnându-i jos de pe trăpașul încălecat, nu putea fi prea lesne aruncat în țărână. Noi, ceilalți “cavaleri”, abia câțiva ajungeam la capătul cursei călare și, mai ales, teferi. Asta nu ne împiedica însă – după ce ne curățam hainele și părul de mărăcini și ne scoteam din palme și tălpi țepii de pălămidă – să o luăm de la capăt, cu o și mai mare dârzenie.
Eugeniu NISTOR, Uniunea Scriitorilor din România
Foto: “Pădure colorată” – peisaj de Rodica Olteanu, artist plastic