(Editura Galaxia Gutenberg, ediţie bilingvă română-engleză)
„Cine va ridica lespedea care s-a aşezat pe mormântul care i s-a pregătit într-un ceas de întunecare? Acelaşi înger care a spus femeilor moronosiţe: Bucuraţi-vă, a înviat Domnul.” (Iuliu Hossu, din Scrisoarea către episcopul Ioan Drăgan, trimisă de la Mănăstirea Căldăruşani în 9 aprilie 1970.)
Anul 2025 este Anul Naţional Cardinal Iuliu Hossu, la împlinirea a 140 de ani de la naşterea Fericitului Părinte, primul cardinal greco-catolic român, beatificat de Papa Francisc pe Câmpia Libertăţii a Blajului, în zi de 2 iunie 2019, cel care a citit rezoluţia Marii Uniri la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia. Este Anul de Har dedicat Cardinalului, Anul speranţei şi al reconcilierii, cu evenimente care au avut loc şi vor avea loc în România, Franţa şi Italia.
Biografia Cardinalului reverberează în paginile unui inedit proiect editorial interdisciplinar, împlinit de un istoric, Ovidiu Ghitta, un literat, Ruxandra Cesereanu şi un jurnalist, Gelu Hossu. Volumul este gândit ca un iconostas, cum consemnează în Preambul scriitoarea şi universitarul Ruxandra Cesereanu, cu accente pe trei perioade semnificative din viaţa şi opera Cardinalului – anul Marii Uniri, 1918, anii prizonieratului politic şi anul morţii Cardinalului, 1970 – paginate sub numele „O zi din viaţa cardinalului Iuliu Hossu: 1 decembrie 1918”, „Cartea transfigurării. Memoriile cardinalului Iuliu Hossu” şi „Cronica unui martiriu asumat”.
Portretele îi propovăduiesc Cardinalului adevărul vieţii, părându-ni-se nouă, ca cititori, că stau sub semnul judecăţilor Epistolei a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel : „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii.”
În portretul lui Ovidiu Ghitta, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla apare, ab initio, în captivitate şi izolare, la Dragoslavele, dar neînduplecat în jurământul credinţei şi în nădejdea izbăvirii neamului, retrăind „cele trăite atunci”, în 1918, la fel rememorând viaţa propriei dieceze, cu felul său de a fi, pios şi fără odihnă, chibzuit şi pătruns de sentimentul pe care în prima sa pastorală îl numea a fi călăuzitor, sentimentul dragostei. A aderat fără ezitări la calea pe care o deschidea toamna anului 1918, una a Învierii, tălmăcind în cheie cristică tumultul evenimentelor ce aveau nevoie de limpeziri pe care biserica le putea oferi. În epistola la Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, mesajul pastoral definea vitalitatea creştină „prin noi înşine” şi haina de sărbătoare a sufletului celor întorşi de pe front, cu gândul Învierii idealului naţional, înţelegând „chemarea vremii”. „Trăim vremuri de revoluţie (…) prin urmare evenimentele nu pot aştepta după noi (…) Trebuie să ne unim să ţinem pas cu ele (…) Aici nu mai e vorba de politică, este vorba de soarta neamului pe veacuri” – era crezul Cardinalului. Astfel, în evocarea lui Ovidiu Ghitta, atât de nuanţată, evenimentul istoric îi devine Cardinalului, la modul firesc, profesiune de credinţă, prin atitudine, manifestare vie şi afectivitate. Prin preaplinul său duhovnicesc, trăia sfinţenia evenimentului şi sentimentul veciei acestuia. Autorul portretului invocă un bogat repertoriu documentar, respectându-i cronologia şi aşezându-l nu doar în notaţia frustă, ci şi în inserturi eseistice şi ecouri afective, sugerând cum evenimentul istoric este şi fapt de viaţă. Astfel, în portretul istoricului, ziua de 1 Decembrie 1918 şi-a aflat răsărit de lumină prin liturghia duminicală, amplificată în entuziasmul naţional, „sincer, spontan, irezistibil”, de îmbrăţişare frăţească a episcopilor Miron Cristea şi Iuliu Hossu, aducând „însufleţire” prin prestigiul lor arhieresc în acea oră astrală a istoriei. „Cu o cadenţă de profet”, Iuliu Hossu a citit rezoluţia Adunării Naţionale, lămurind semnificaţiile adânci ale celor trăite în ceasul dreptăţii lui Dumnezeu: „Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi cari aţi pecetluit pe veci unirea.” Alături de Elie Miron Cristea, Vasile Goldiş şi Al. Vaida Voievod, Iuliu Hossu primiseră misiunea oficială de a-i prezenta Regelui Ferdinand rezoluţia Marii Adunări de la Alba-Iulia.
Poate cea mai expresivă cuprindere în cuvânt a evenimentului de la 1 decembrie 1918 a avut-o Cardinalul, numindu-l apoteoză, dragostea pentru Marea Unire rămânându-i, cum consemna în memoriile sale, „neîmbătrânită.” Portretul lui Ovidiu Ghitta redă tocmai această „neîmbătrânire”.
În portretul Ruxandrei Cesereanu, Cardinalul Iuliu Hossu este „modelul confesional şi etic”, marcant pentru bunicul ei patern, preotul Vasile Cesereanu, devenindu-i, astfel, şi autoarei, „reper sufletesc hotărâtor”. După cum preotului Vasile Cesereanu, Cardinalul i-a fost mângâiere sufletească şi putere de rezistenţă în faţa persecuţiilor, pastoraţia, exemplaritatea şi martiriul Cardinalului luminează liturgic, în timp, vârste şi conştiinţe, În portretul Ruxandrei Cesereanu, Iuliu Hossu apare profetic şi vizionar, mărturisitor al credinţei sale în învierea bisericii pe care a arhipăstorit-o, credinţă aşezată testamentar în consemnările memorialistice din perioada 1947 – 1961, „ca o formă de rugăciune vie, o liturghie continuă” (…). Memorialistul vorbeşte despre o purificare a fiinţei prin suferinţă, în numele lui Hristos pătimitorul, o înnoire sufletească, un lăuntric spiritual, prin care credinţa se regenerează, căci biserica e persecutată, dar supravieţuitoare. Robia detenţiei nu înrobeşte sufletul, ci, reiese din paginile memorialistice, i-a fost episcopului comuniune deplină cu Hristos. „Staţi tari în credinţă!” este îndemnul episcopului către cei pătimitori. Prigonirile i-au fost încercări, înfruntări, dar dragoste şi preamărire, „o nouă formă de însămânţare a credinţei”, prin dăruire, cinste, onoare, putere lăuntrică, fermitate. Memoriile, în citirea şi aprecierea critică şi afectivă a Ruxandrei Cesereanu, rămân ca „mărturie vizionară în credinţa că Biserica Unită cu Roma va renaşte şi va rodi din nou.”
În cel de al treilea portret paginat în volum, Iuliu Hossu apare ca martiriu asumat, Gelu Hossu privindu-i vicisitudinile dar, pe mai departe, aşezarea sa pe Cale Fericirilor, aşteptând revenirea Bisericii Unite la drepturile sale constituţionale. E continua rugăciune a Ierarhului pentru a mărturisi până la sfârşit întru Hristos cel Înviat, cu marea dragoste a sufletului pe care le-o transmitea fiilor credincioşi din parohiile diecezei sale. Sunt trăiri ale anului 1970 între zidurile Mănăstirii de pe malul lacului Căldăruşani, unde îşi făcuse un altar pentru slujbe zilnice, unde aştepta răspuns la memoriile sale şi unde i se înrăutăţeşte sănătatea. Este episodul dramatic când Cardinalul se internează la Spitalul Colentina, cu slăbiciuni ale trupului, dar acestora împotrivindu-li-se cu luciditatea gândului şi voinţa testamentară, mărturisindu-i fratelui său, Traian-Ştefan, dorinţa de a fi înmormântat la Cluj în cavoul familiei.
La Spital este vizitat de episcopul Alexandru Todea, pe care-l roagă să-i comunice Sfântului Părinte testamentul său în numele ceasului dreptăţii când Biserica Unită va păşi „în public cu doctrina iertării, cu armonia şi pacea între oameni”. Alexandru Todea îl împărtăşeşte, îi administrează Sfântul Maslu şi îi citeşte din Evanghelia după Ioan, începutul de capitol fiind rostit şi de Cardinal: „Eu vă las pacea, pacea mea vă dau vouă”.
La decesul Cardinalului se interzice publicarea de anunţuri, permiţându-se înhumarea, nu la Cluj, ci în Cimitirul Bellu Catolic. Episcopii Alexandru Todea şi Ioan Dragomir, împotriva tuturor ameninţărilor, asigură rânduiala înmormântării înaltului ierarh, oficiind, în subsolul Spitalului, slujba de înmormântare în ritul greco-catolic. Când slujba romano-catolică a înmormântării este oficiată în latină şi română, episcopii Alexandru Todea şi Ioan Dragomir, în preajma sicriului, rostesc în paralel rugăciunile slujbei greco-catolice. Voinţa testamentară a Cardinalului nu s-a împlinit, membrii familiei fiind preocupaţi în a găsi un alt loc de odihnă veşnică, urmând deshumarea şi reînhumarea, demersurile pentru un monument funerar, dar şi disensiuni, oprelişti, dispute. Numai că acestea nu-i clinteau Cardinalului gloria cerească, fiind atenuate în timp de împlinirea voinţei testamentare. Finalul „Cronicii unui martiriu asumat”, portretul lui Gelu Hossu, binecuvântează biruinţa gândului: „În zilele de 7 şi 8 martie 2019 s-a realizat unul din paşii necesari spre plinirea vrerii Cardinalului Iuliu Hossu, revenirea în pământul diecezei sale.”
Trei portrete ca nişte voci ample ale jertfei, suferinţei şi izbânzilor, reverberând împăcarea fiinţei întru slava lui Dumnezeu, pe calea Emausului. Cardinalul îi simţea pe ucenicii lui Iisus pe calea Emausului şi se includea în şirul acestora, în călătoria sa atât de grea, dar cuprinsă în graţie divină. Spaţiile torţionare nu i-au diminuat statornicia credinţei, iar agresivitatea „voitorilor de rău” nu i-a oprit sfinţenia şi „îmbrăţişarea”. Simţea ce forţă are „îmbrăţişarea” în liturghie; să-i îmbrăţişezi pe ai tăi, pe credincioşi, şi ei să te îmbrăţişeze la rândul lor, născându-se starea de fericire. Pentru Cardinal, duminica era bucurie a „îmbrăţişării” şi „libertatea fericită”.
„Iuliu Hossu-Trei portrete” e o carte a „îmbrăţişării” şi a duminicii.
Dr. Valentin Marica