Recensământul din anii 1715-1716 înregistra 323 de familii de armeni în Transilvania. Colonia armenească din Gheorgheni reunea 43 de familii, cifra crescând la 56 în 1721. A urmat o curbă demografică ascendentă, urmată de un declin demografic în perioada 1850-1880, conform cercetătorului Garda B. Dezsö. Între anii 1890-1910, armenii nu au mai fost înregistraţi ca naţiune. În secolul al XIX-lea, treptat, armenii şi-au pierdut identitatea, fiind asimilaţi de majoritarii locului. În plan spiritual, au adoptat religia acestora. La Gheorgheni, armenii au fost absorbiţi de secui, impunându-li-se şi religa catolică, respectiv armeano-catolici, secuii fiind romano-catolici. La venire, îi întâmpina o aşezare sărmană, cu case pricăjite, acoperite cu paie, căreia aveau să-i confere o faţă nouă, întoarsă spre civilizaţie. Au dezvoltat comerţul şi industria. Primii negustori armeni semnalaţi la Gheorgheni, pe la 1637, sunt fraţii Hörcz Azbej şi Vártig, unde se stabileau definitiv în 1654, urmaţi de o serie relativ mare de negustori stabiliţi tot aici. Menţionăm câteva dintre familiile de vază aşezate la Gheorgheni la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea: Vákár Áfgopsáh, Mánuk, Mélik, măcelarul Niko Kristof, Oszkeries Todor, Urmánczi, Várterész, Avéd, Szárukán, Székula etc. La scurt timp după „descălecare”, armenii dominau în zonă comerţul cu animale, fier, mirodenii şi textile. Aveau în sânge, aidoma evreilor, simţul afacerii. Inclusiv al manipulării. Cu pălincă, cumpărau munţi. Armeanul Mélik, stabilit în Remetea, nu departe de Gheorgheni, acaparase întreaga zonă montană. Nu au fost deloc generoşi, mai degrabă zgârciţi. Intrând în conflict cu secuii locului, li s-a interzis să pună piciorul în piaţă înainte de ora 9 deoarcece obişnuiau să acapareze întreg fondul de marfă, revândută cu profit. Isteţi, au aflat mijloc de a eluda interdicţia: se înţelegeau cu evreii, care le continuau politica de marketing, marfa ajungând tot în mâinile negustorilor armeni. Starea conflictuală a continuat până când, asimilaţi de secui, aceştia deveneau la rândul lor „buni secui”. Sau chiar mai buni, spre a-şi dovedi loialitatea faţă de etnia de împrumut. Faima orăşelului au dat-o oamenii de vază ridicaţi din rândul armenilor, dincolo de negustori – avocaţi, bancheri, medici, farmacişti, ajunşi în funcţii publice însemnate, inclusiv parlamentari. Avocatul Lázár Menyhért (1842-1904), membru al comisiei municipale şi administrative, a fost ales deputat parlamentar. Evident, la Budapesta. La finele secolului al XIX-lea, colonia armenilor din Gheorgheni îşi trăia apogeul, reprezentată prin voci puternice şi autorizate, dar şi cu suport financiar, iniţiind şi amprentând puternic urbanizarea orăşelului de pe Belchia; „o burghezie puternică”, după cum remarcau cronicarii vremii. Armenii au îmbogăţit patrimoniul edilitar al oraşlui, au deschis hanuri, cârciumi, cazinouri. Au continuat să domine comerţul până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, adunând averi imense. „Activitatea lor economică, socială şi culturală a contribuit la urbanizarea Gheorgheniului, dar şi la formarea caracterului civic al aşezărolor învecinate (ex: Remetea, Joseni). Armenii au fost prezenţi la naşterea fiecărei publicaţii mai importante, a ziarelor, a asociaţiilor culturale sau sportive. Au fost promotorii turelor montane, ai sporturilor de iarnă (hochei – n.n.) şi ai tenisului (pe iarbă – n.n.).
Prin anii 1960, am avut privilegiul să cunosc ultimii reprezentanţi ai „dinastiei” textiliştilor armeni din Gheorgheni – fraţii Minier. Ajunseseră angajaţi la stat ca gestionari, dar erau neîntrecuţi cunoscători ai detaliilor, rafinaţi, nefiindu-le străine nici tertipurile domeniului. Chiar dacă au fost consideraţi strânşi la pungă, armenii au iniţiat, susţint şi finanţat activităţi culturale. „Cazinoul Domnilor”, fondat în 1864 de farmacistul Száva Gerő, reunea somităţile urbei: cler, funcţionari oficiali, membri ai tribunalului, avocaţi, medici, bancheri, profesori, nobilimea şi societatea negustorilor. A fiinţat şi o Casă de economii, condusă de Lázár János (1840-1914), ca director general. Pasionat de botanică, Csiki Dénes, avocat, jurist bisericesc, a fondat îm 1844 Grădina botanică pe o acropolă a oraşului, conferindu-i acesteia propriul nume: Grădina Csiki (în magh. Csikikert). Pictorul Karácsony János (1899-1974), remarcabil acuarelist, elev al Şcolii de pictură băimărene, a sfinţit prin har şi a imortalizat prin imagini locul de patrie ales de armenii săi.
„Drumul Mătăsii” urmat de armenii opriţi în Gheorgheni avea să se înfunde în Cimitirul Armenesc, aflat peste drum de superba lor catedrală, o veritabilă bijuterie arhitecturală, dotată cu opere de cult şi de artă inestimabile. Un copac uscat, înnegrit după ce seva dătătoare de viaţă l-a părăsit, pare simbolic pentru destinul funest până la urmă al acestei seminţii vrednice urgisite de istorie, după ce a dat chip şi sevă orăşelului patriarhal străbătut de pârâul Belchia. Situat în mijlocul cimitirului, bine înrădăcinat în pământul adoptiv, copacul falnic de odinioară îşi întinde spre cer, a rugă, ramurile contorsionate şi înnegrite, lipsite de viaţă. O imagine cutremurătoare, sinistră, aidoma unui croncănit de corbi peste „lanul” de cruci inscripţionate cu nume care au dat faimă locului. Priviţi-o!
„Dimineața armenească”, după cum s-a numit interdicția, s-a extins pe durata unui veac: 1700-1800.
Barabás Gyöngyvér, Curtea bisericii și clădirea parohiei, ARMENII DIN GHEORGHENI, Ed. Mark House, Gheorgheni, 2020, p. 19.
Ex.: întinzând la fiecare decupare din sul cu cel mult 1 cm dintr-o stofă scumpă, clientul nici nu observă, dar se adună un plus considerabil. La inventar, era preferabil să fii găsit cu minus în gestiune, altfel erai silit să dai declarații și să suporți penalizări. Numiții nu au fost găsiți la niciun inventar, fie i așa-zis inopinat, .cu plus în gestiune.
Un alt lăcaș de cult al armenilor din Gheorgheni este capela de pe muntele Ciobot. Pornită pe calea
pierzaniei, capela a fost salvată, fiind renovată în anul 1919 și resfințită un an mai târziu.
Prof. dr. Mihai Suciu