Ileana Sandu
„Dubito, ergo cogito” – „mă îndoiesc, deci gândesc”, a spus René Descartes cu multe secole în urmă. Dacă ar trăi în zilele noastre, marele filosof francez ar trebui, musai, să reformuleze: „mă îndoiesc, deci gândesc cu capul meu, nu cu butonul internetului”. Bine, pe vremea lui Descartes (1596-1650) nu se auzise încă de „gândirea critică”.
Căz ce iaşte gândirea critică? „Căz nu iaşte vun lucru mare” – vorba lui nenea Iancu. Pe scurt, înseamnă a gândi cu capul tău (cel de-l porţi între urechi), a analiza informaţiile, a evalua sursele, a identifica argumentele valide şi a trage concluzii logice, nu impulsive. Înseamnă să te întrebi: De unde vine această informaţie? E susţinută de fapte? Cine are de câştigat dacă eu cred asta? Gândirea critică nu înseamnă să te îndoieşti de orice, ci să nu crezi orice fără dovezi.
Într-o eră digitală în care ştirile false, teoriile conspiraţioniste şi manipularea emoţională se răspândesc cu o viteză uluitoare, gândirea critică nu mai este un lux intelectual, ci o necesitate zilnică şi, poate, cea mai importantă formă de apărare împotriva valului de informaţii înşelătoare care ne invadează telefoanele, televizoarele şi conversaţiile de zi cu zi.
Internetul oferă o fereastră larg deschisă către lume, dar şi către toate teoriile fanteziste care circulă fără oprire. Un videoclip cu un tip care „ştie el adevărul” despre cum Terra e plată are de zece ori mai multe vizualizări decât un articol ştiinţific scris de un expert. De ce? Pentru că e mai spectaculos, mai simplu şi – paradoxal – pare mai „autentic”.
Pandemia a fost un exemplu grăitor. În timp ce spitalele erau pline şi medicii epuizaţi, pe reţelele se vânturau mii de „experţi” care negau existenţa virusului şi ofereau remedii care de care mai năstruşnice. În acelaşi timp, oameni obişnuiţi, unii cu intenţii bune, alţii manipulaţi, ajungeau să respingă ştiinţa şi să creadă în teorii absurde, precum aceea că pandemia ar fi fost „un plan global de control”.
Mai recent, circulă pe internet idei precum cea că „schimbările climatice sunt o invenţie” sau că „alegerile sunt trucate peste tot în lume”. De ce prind aceste idei? Pentru că oferă explicaţii simple la probleme complexe. Pentru că alimentează neîncrederea şi răspund unei nevoi umane de a găsi „vinovaţi”.
În faţa acestui peisaj, gândirea critică devine un act de responsabilitate civică. Nu e suficient să spui: „Aşa am citit pe Facebook” sau „Aşa zice un prieten”. Informaţia corectă se bazează pe fapte, pe surse verificate, nu pe viralitate.
Şcolile ar trebui să-i înveţe pe copii nu doar ce să gândească, ci cum să gândească. Internetul ne oferă o libertate extraordinară de informare. Dar fără gândire critică, această libertate se poate transforma foarte uşor în confuzie sau chiar manipulare. Până la urmă, gândirea critică nu înseamnă să fii cinic sau suspicios în mod permanent, ci să-ţi foloseşti mintea pentru a naviga printr-o lume din ce în ce mai confuză. Aşa spun psihologii şi n-or fi făcut şi oamenii aceia şcoală degeaba.
Poate că în şcoli ar trebui să se predea mai multă logică şi mai puţină învăţare pe de rost. Poate că şi noi, adulţii, ar trebui să avem curajul de a spune „nu ştiu” şi să căutăm răspunsuri din surse de încredere, nu din postări anonime pe reţelele sociale (gen „vindeci cancerul cu zeamă de lămâie”).
Poate că nu putem opri valul dezinformării, dar putem încerca să nu-l lăsăm să ne ducă odată cu el.