Mădălina Rohan este tânăra care, de-a lungul anilor de studii, a muncit și a trăit într-o discreție și cumințenie exemplare. Ea își dorește să își atingă întregul potențial și să lase o amprentă durabilă în domeniul său de activitate. Este dascăl, iar în urmă cu doar câteva zile a promovat examenul de definitivat. Este exemplul viu că femeia de succes reprezintă o combinație armonioasă între inteligență, curaj și pasiune, demonstrând că orice vis poate deveni realitate cu muncă, perseverență și încredere în sine. Cum reușești să fii șef de promoție de trei ori?! Aflăm într-un scurt interviu.
-Pentru început, te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.
-Cred că dintre toate subiectele posibile cel mai greu mi-a fost, întodeauna, să vorbesc deschis despre mine. Dacă m-ai fi întrebat despre vreun concept gramatical alambicat sau despre vreo carte intrigantă,cu un twisted plot, nu mi-ar fi fost atât de greu să mă exprim benevol. Ce însă pot spune despre mine este că sunt un om aflat în plin proces de cunoaștere și cred că oricând mi-ai pune această întrebare ți-as răspunde la fel. Îmi place să mă definesc imprecis, să cred că întotdeauna pot fi cineva sau ceva mai mult. Astăzi, sunt proaspătă absolventă a programului de studii de masterat Scriere creatoare și compoziție digitală din cadrul UMFST, nu cu foarte mult timp în urmă am absolvit programul de studii de licență Limba și literatura română-limba și literatura engleză, iar în viitorul apropiat, sper, voi fi unul dintre tinerii doctoranzi ai aceleiași facultăți, în timp ce în viitorul mai îndepărtat, dar nu prea, îmi doresc să fiu un om de valoare, iar această valoare să nu se reflectă doar în numărul diplomelor din palmaresul academic, ci, dacă chiar trebuie să se reflecte numeric în ceva, în numărul elevilor pe care i-am crescut, în numărul zâmbetelor și al reușitelor lor. Prin urmare, sunt o tânără care visează încă din fragedă copilărie la a deveni un dascăl demn de a se expune în fața elevilor săi și de a-i învăța despre bine, despre frumos, despre curaj și despre onoare.
-De 3 ori șefă de promoție. Care este secretul acestor rezultate remarcabile?
-Cred că secretul nu este deloc un secret. Este ceva dinlăuntrul nostru, ceva care trebuie descătușat- ambiția. Întotdeauna am considerat că nu există oameni cu mai mult sau mai puțin potențial, dar există oameni cu mai multă sau mai puțină voință. Îmi amintesc acum sumar de o întâmplare care s-a petrecut în clasa a IX-a. Era sfârșitul semestrului I și toți ne calculam mediile semestriale. Media mea era a doua cea mai mare din clasă. Era ceva nou pentru mine. Încă din clasa a V-a fusesem tot prima. Atunci, îmi amintesc atât de viu și acum, ceva s-a animat în mine, o putere intrinsecă constructivă. Ambiția? Motivația intrinsecă? Concurența? Poate puțin din fiecare. Știu însă că în acel moment mi-am promis că voi munci pentru a-mi mări media. Nu a fost un gest făcut din lăcomie, cum poate ar părea, ci o atitudine, o atitudine care de atunci și până acum a menținut vie acea dorință de a munci acerb pentru devenirea mea. Faptul că un alt coleg a avut o medie mai mare a fost impulsul de care aveam nevoie pentru a-mi da seama că singura mea limitare eram chiar eu, sau comoditatea mea, resemnarea mea. Niciodată nu m-am putut mulțumi cu puținul, am dorit să-mi dezlănțui aripile, am dorit să învăț să zbor. De atunci până acum am zburat un dărab. Am absolvit liceul, facultatea și masterul în calitatea de șefă de promoție. Urmează, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îmi continui studiile și munca spre performanță.
-Cum s-a născut pasiunea ta pentru Limba română?
-Pasiunea pentru limba română s-a născut în perioada premergătoare ciclului primar de învățământ, la grădiniță. Bineînțeles, vorbim despre o pasiune rudimentar dezvoltată. Aveam o predilecție pentru a spune povești, iar doamna educatoare mi-a sesizat-o și m-a înscris la concursul regional„Cel mai bun povestitor”. Îmi amintesc că am obținut unul dintre locurile fruntașe. Apoi, pasiunea a continuat să fie observabilă în clasele primare. Asimilam rapid noțiunile gramaticale, apoi alergam să le împărtășesc vecinilor din sat sau păpușilor de pluș în calitate de „profesoară” iscodită în timpul jocului „De-a școala”. Cel mai pregnant, predilecția mea pentru această materie a fost vizibilă în ciclul gimnazial, când diriginta mea, observându-mi apetența pentru gramatică și literatură, mă înscria adesea la concursuri și olimpiade școlare. Am și acum reviste naționale unde au fost publicate poezii de-ale mele, să nu mai spun de „dosarul” cu diplome de pe la concursuri. Momentul când mi-am dat seama că vreau să urmez o carieră didactică a fost la sfârșitul liceului, când trebuia să mă decid în legătura cu facultatea pe care urma să o parcurg.
-Care e cea mai plăcută amintire din anii studenției?
-Cea mai plăcută amintire din cadrul anilor de studenție este cea a seminarelor de literatură, când, împreună cu profesorii și cu colegii, ne angrenam în discuții și dezbateri interminabile pe diverse teme literare, susținându-ne punctul de vedere cu exemple punctuale, științifice, care dezvăluiau o îndelungă pregătire. Au fost momente cu adevărat antrenante. Nu se compară cu cenaclurile literare la care au participat personalitățile grele din lumea literaturii, dar au fost, cu adevărat, un mecanism intercativ de stimulare a gândrii critice și a creativității literare.
-Cine au fost mentorii tăi, cui trebuie să mulţumeşti?
-Primul meu mentor și cel căruia nu-I voi putea niciodată mulțumi îndeajuns este Dumnezeu. Lui Îi datorez nu doar reușita academică și profesională, ci, mai cu seamă, devenirea mea ca om. Apoi, bineînțeles, datorez calde mulțumiri și recunoștință tuturor dascălilor mei, de la grădiniță până la masterat. Ei sunt cei care m-au format ca om învățat și disciplinat. Nu pot să nu o nominalizez aici pe cea care mi-a sădit în suflet iubirea pentru limba și literatura română, doamna dirigintă Matyas Simona, un dascăl apropiat sufletului meu spre care îndrept mulțumiri speciale și o caldă îmbrățisare. Nu în ultimul rând, aduc mulțumiri familiei mele care m-a sprijinit necondiționat în acest parcurs sinuos și care a crezut în mine chiar și atunci când eu nu am făcut-o.
-Ce schimbări ai aduce în sistemul de învățământ?
-Schimbări au fost aduse deja în sistemul de învățământ. Desigur, nu orice schimbare implică neapărat o evoluție. Activez de puțin timp în învățământ, atât de puțin încât nu-mi permit să aduc reproșuri sau critci prea multe. Îmi permit însă să dau glas nevoilor comunităților profesorale de pretutindeni, un glas răgușit care nu mai poate striga, și chiar dacă ar face-o, nu ar fi auzit. O primă neregulă a sistemului actual de învățămând constă în procedura de repartizare pe posturi didactice. An de an de pe băncile facultăților își iau avânt sute de mii de tineri absolvenți entuziasmați care vor să-și aplice practic cunoștințele deprinse, care vor să dea rost celor câțiva ani petrecuti în nesfârsite examene și probe practice întru perfecționare profesională și academică. Surpiză! Nu au unde să își aplice aceste aptitudini. De ce? Din lipsa considerabilă de posturi titularizabile la nivel național. Astfel, se ajunge ca un profesor să susțină examenul de titularizare ani la rând, trâind vară de vară același stres, aceeași angoasă, aceeași incertitudine. „Voi avea loc de muncă la anul?/ Nu voi avea?” – veșnica întrebare. Nimeni nu îți poate garanta răspunsul. Dincolo de acest subiect, rămâne de amintit veșnica problemă a birocrației care transcede domeniul învățământului și care amintește încă odată poziția periferică a României în graficul politicii europene de digitalizare. Să nu uităm nici de situația profesorilor care sunt nevoiți să se deplaseze zeci de kilometri către locul de muncă și cărora nu le sunt acoperite integral consturile vizând deplasarea. Unora nu le sunt acoperite deloc… Salarii individualizate în funcție de performanță? Încurajez reprezentanții administrației centrale să pășească în realitatea școlilor din mediul rural, în acele sate „uitate de lume”, unde singura motivație a elevilor pentru frecventarea studiilor o reprezintă acel ajutor social care este condiționat de prezența la ore. Să facă aceștia performanță cu elevi pentru care școala este un mediu de prizonierat, detestat, un teritoriu inamic. Nu putem să trecem cu vederea noua reformă privind creșterea normei didactice la 20 de ore. O soluție… pentru cine?! Felicitări, încă o dată, administrației. Ați reușit performanța de a reduce și din acele câteva ore care erau destinate suplinitorilor. Ar mai fi și alte aspecte de punctat. Poate cu altă ocazie.
-Care e relația ta cu elevii?
-Referitor la această întâmplare, scrollam ieri pritre comentariile unei postări de-ale mele de pe Facebook referitoare la absolvire, iar printre comentariile de felicitare s-a distins unul, sună cam așa: „Felicitări pentru cea mai bună profesoară din lume, vă doresc mult succes în viitor!”. Este comentariul unei eleve de-ale mele din anul școlar ce tocmai a trecut. Desigur, fiecare felicitare în parte m-a emoționat, dar, citind acest comentariu, m-a străpuns un fior deosebit. Am simțit o mare bucurie, dublată de sentimentul împlinirii profesionale. Primul meu an de învățământ a fost pe cât de palpitant, pe atât de dificil, în parte din cauza navetei și a faptului că fie am avut elevi proveniți din medii defavorizate, fie elevi maghiari, eu predând limba și literatura română. Cu toate acestea, a fost unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea și nu cred că m-am simțit vreodată mai împlinită decât în această ipostază și în această împrejurare- alături de copii. Ca să îți răspund punctual, am acasă, păstrată la loc de cinste, o cutie de carton plină cu scrisori, desene și mesaje de tot felul primite de la elevii mei. O păstrez ca pe o comoară neprețuită, pentru că așa și este. Relația pe care am consodildat-o cu acești copii transcede tiparul profesional, am devenit prieteni de suflet. Faptul că sunt apropiată de vârsta lor, că empatizez cu ei și că îi ințeleg cu înțelegerea unui tânăr ancorat în contemporaneitate, a fost un avantaj. S-a simțit feeric.
-Ce pasiuni ai, ce îţi place să faci în timpul liber?
Îmi place să călătoresc, să descopăr lumea, să o explorez. De asemenea, îmi place foarte mult să gătesc, să testez rețete noi și să jonglez cu aromele. De fiecare dată când gătesc, bucătăria devine o scnenă pe care duc un joc ludico-gastronomic. Mă distrez. Cel mai mult însă îmi place să scriu. Compun poezii încă din clasele primare. Mă inspir din viața de zi cu zi. Mai nou am descoperit o apetență pentru narațiune. De fapt, chiar acum lucrez la o carte. Se numește În umbra nevredniciei. Va fi gata în curând.
-Ai un motto preferat?
-Am mai multe motto-uri preferate. Primul rămâne însă „Ad astra per aspera”. Poate sună clișeic, poate nu, dar ador filosofia din spatele lui. „Prin greutăți, spre stele”, stelele fiind aici, desigur, un simbol al ascensiunii, al înălțării, înțeles în sensul lui filosofic. Mă definește. Ne definește pe toți. Viața fiecărui om este un șir nesfârșit de încercări, de greutăți, de piedici sau teste. Cheia este perseverența. Revenim la discuția despre ambiție.
-E vară și perioadă de concedii. Recomandă-mi 3 cărți, te rog.
-Îți recomand următoarele cățri: J.M.G. Le CLEZIO – Steaua rătăcitoare, Kristin Hannah –Femeile din umbră și Mădălina-Elena Rohan În umbra nevredniciei .