Ileana Sandu
Într-o ţară – „Grădina Maicii Domnului”, vezi Doamne – în care se vorbeşte zilnic despre „valorile creştine”, „ospitalitate” şi „România profundă”, un tânăr („frumos şi liber” – bănuim) din Bucureşti a agresat fizic un cetăţean din Bangladesh care livra mâncare. L-a lovit, i-a comunicat că este un „invadator” şi l-a trimis „acasă” In ingliş. Nu pentru că omul i-ar fi greşit cu ceva sau că ar fi avut vreun conflict real. L-a lovit pentru că era „altfel”. Pentru că nu era „de-al nostru”. Pentru că pielea, limba, originea – sau poate toate la un loc – nu corespundeau standardului fictiv de „român adevărat”, care prinde tot mai mult contur într-o societate din ce în ce mai otrăvită de ură.
Atenţie, însă: acel tânăr nu a acţionat în vid. Nu este vorba despre o izbucnire necontrolată, ci despre urmarea directă a unei instigări publice, comisă de ditamai un „ales al poporului”, care a cerut explicit românilor să refuze mâncarea livrată de cetăţeni asiatici. Un îndemn toxic, nedemn de o societate care se vrea democratică – un mesaj rasist, periculos şi profund antiuman.
Aceste cuvinte nu sunt simple opinii, ci un adevărat combustibil. Când un individ cu statut public, plătit din banii cetăţenilor, îndeamnă la excluderea unor categorii de oameni pe criterii etnice sau rasiale, consecinţele nu întârzie să apară. Şi apar, exact aşa cum s-a întâmplat în Bucureşti: printr-o lovitură, printr-un gest de umilinţă şi de ură împotriva unui om care munceşte onest pentru a-şi câştiga existenţa.
Nu trăim, aşadar, un accident izolat, ci consecinţele directe ale unei retorici toxice, promovate fără jenă de unii politicieni care nu mai au nimic de oferit în afară de ură. Când un parlamentar român îşi face carieră politică pe seama discursului xenofob, când îndeamnă la excludere, la „purificare”, la refuzul celuilalt, nu trebuie să ne mirăm că tinerii, sărăciţi moral şi lipsiţi de repere, aleg să transforme ideologia în violenţă. Sub masca „patriotismului”, se propagă intoleranţa. Sub pretextul apărării „românismului”, se promovează segregaţionismul. Nu suntem departe de ideologiile extremiste ale anilor ’30. Doar că acum poartă costume moderne şi iau cuvântul în plenul Parlamentului.
România nu a fost niciodată o ţară omogenă şi nici nu trebuie să fie. Forţa unei naţiuni nu stă în puritatea sângelui – o idee toxică pe care istoria a condamnat-o cu sânge – ci în capacitatea ei de a integra, de a colabora şi de a convieţui. Iar oamenii care vin din alte colţuri ale lumii şi muncesc aici merită respect, nu pumni.
Să ne fie clar: când instigi la refuz, la ură, la discriminare, devii responsabil pentru ceea ce urmează. Iar acum a urmat o agresiune. Ce va urma data viitoare? Moartea cuiva?
Liniştea instituţiilor este asurzitoare. Parlamentul tace. Partidele mari preferă să nu se implice. Societatea civilă e obosită. Între timp, ura creşte. Se normalizează, iar în acest vid de reacţie, continuă otrăvirea minţilor tinere, gata să devină instrumente ale violenţei.
România are o alegere de făcut: fie închide ochii şi merge pe drumul periculos al radicalizării, unde cetăţeni paşnici ajung victime doar pentru că sunt „diferiţi”, fie se trezeşte şi spune răspicat: NU în numele nostru! NU în numele demnităţii umane. NU în numele istoriei care ar fi trebuit să ne înveţe ceva. NU celor ne aruncă într-un soi de tribalism primitiv, în care diferenţa devine duşman, iar violenţa – limbaj legitim.
Nu poţi clădi o ţară sănătoasă pe ura faţă de celălalt şi nu poţi pretinde că eşti patriot atunci când îţi loveşti aproapele doar pentru că are o altă culoare a pielii.
Lovirea unui livrator străin nu este un simplu incident. Este simptomul unei boli adânci, care se extinde. Iar cei care o propagă din fotoliile Parlamentului sunt complici – nu doar morali, ci reali.
Să nu ne minţim: dacă tăcem, suntem şi noi părtaşi.