Ileana Sandu
Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice, sărbătorită anual pe 1 octombrie, a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU în 1990, cu scopul de a atrage atenţia asupra provocărilor demografice legate de îmbătrânire, de a promova respectul şi drepturile persoanelor în vârstă şi de a sublinia contribuţia importantă pe care acestea o au în societate * Potrivit ONU, la nivel mondial, populaţia de peste 60 de ani este estimată să ajungă la 1,4 miliarde în anul 2030 * La nivel european, speranţa de viaţă va atinge, în 2050, valoarea medie de 81 de ani la femei şi 75 de ani la bărbaţi * Uniunea Europeană, în ansamblu, se confruntă cu un îngrijorător fenomen deîmbătrânire a populaţiei: potrivit prognozelor, până în anul 2080, aproape 30% dintre cetăţeni vor avea vârsta de 65 de ani sau peste acest prag * Cele mai „bătrâne” populaţii din lume sunt cele din Japonia, SUA, Rusia, Italia, Germania * În prezent, Europa este cel mai îmbătrânit continent * În multe ţări dezvoltate, speranţa de viaţă la naştere a crescut semnificativ în ultimele decenii, datorită îmbunătăţirilor în domeniul sănătăţii publice, medicinei, nutriţiei şi condiţiilor de viaţă.
***
Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice este un prilej oficial de recunoaştere, dar şi un bun moment de reflecţie sinceră: cum sunt văzuţi, de fapt, seniorii României? Ca o povară sau ca o comoară? Îi preţuim cu adevărat? Sau îi uităm, încet, după ce nu mai apar în sondaje şi în promisiunile de campanie?
Este o întrebare care poate deranja, dar este şi una necesară pentru că – nu mai trebuie demonstrat – în multe momente şi locuri din România de azi, persoanele în vârstă – o generaţie care a construit în tăcere – nu sunt tratate cu respectul şi grija pe care le merită.
Or, cei care au astăzi 65, 70, 80 de ani nu sunt doar „bătrâni” într-o statistică, ci oameni care au muncit din greu, care au crescut copii şi nepoţi, care au trecut prin lipsuri, prin regimuri politice schimbătoare, prin tranziţii grele şi ani în care viaţa nu a fost deloc uşoară. Au ţinut familiile unite, au ridicat sate şi cartiere întregi cu propriile mâini, au îndurat fără să ceară şi au dăruit fără să aştepte recompense. Azi, mulţi dintre ei trăiesc cu pensii modeste, în singurătate, cu sănătatea şubredă şi cu sentimentul că au fost uitaţi.
Potrivit statisticilor oficiale, România are una dintre cele mai scăzute speranţe de viaţă din Uniunea Europeană – în jur de 76–77 de ani. Femeile trăiesc ceva mai mult decât bărbaţii, dar nu este vorba doar despre cât trăim, ci despre cum trăim aceşti ani.
Fenomenul îmbătrânirii demografice este clar: la 1 ianuarie 2025, populaţia rezidentă a României era de 19.036.031 de persoane, în scădere faţă de anul precedent, conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INS), cu o rată de scădere anuală cauzată de un număr mult mai mare de decese decât de naşteri (exces de mortalitate faţă de natalitate). Ponderea persoanelor de 65 de ani şi mai mult din totalul populaţiei este de peste 20% – în 2025, în vreme ce populaţia tânără (0‑14 ani) continuă să scadă şi tinerii, în general, sunt din ce în ce mai mulţi plecaţi din ţară, ceea ce reduce proporţia activă şi sprijinul familial.
Mulţi bătrâni locuiesc singuri, mai ales în zonele rurale sau în oraşele mai mici. Accesul la servicii medicale este greoi, mai ales pentru cei care nu au maşină, rude aproape sau bani pentru investigaţii. Multe locuinţe nu sunt adaptate pentru vârsta a treia – scări abrupte, lipsa liftului, încălzire deficitară… şi exemplele pot continua.
La toate acestea se adaugă şi o formă dureroasă de invizibilitate: neatenţia şi lipsa de respect: în instituţii, pe stradă, în magazine, sunt tot mai dese momentele în care vârstnicii sunt trataţi cu nerăbdare, cu lipsă de respect, adesea, „boşorogii”, „ştirbii” sunt priviţi cu dispreţ, luaţi în zeflemea şi invitaţi „să nu mai încurce lumea”.
Nu e nevoie de mari discursuri politice ca să se înţeleagă adevărul simplu – că o ţară care îşi neglijează bătrânii e o ţară care se neglijează pe ea însăşi.
Prea des, vârstnicii sunt văzuţi ca o „problemă socială”. În realitate, sunt o resursă valoroasă: păstrători ai tradiţiilor, ai memoriei, ai poveştilor adevărate. Sunt sprijin pentru nepoţi, pentru comunitate, pentru generaţiile care vin. În multe familii, bunicii sunt cei care ţin lucrurile împreună – cu sfaturi, cu echilibru, cu experienţă. Toate acestea nu se măsoară în PIB, dar se simt în suflet.
De câte ori nu auzim, în campaniile electorale, fraze frumoase despre „respect pentru vârstnici”? De câte ori nu li s-a promis „o bătrâneţe demnă”, „pensii mai bune”, „grijă pentru seniori”? Li se plânge de milă, li se oferă pachete, li se fac poze în cămine şi li se dăruiesc flori în preajma alegerilor. După aceea, linişte – poate, doar scumpiri şi amânări.
Este un tipar care se repetă pentru că, deşi votul lor este important, viaţa lor pare să nu mai conteze după ce se închid urnele.
Cei care au astăzi 65, 70 sau 80 de ani nu cer milă. Dar merită, din plin, respect. Ei sunt cei care au trăit vremuri grele, au muncit cu ziua, în fabrici, în câmp sau în birouri, au crescut copii în comunism, au trecut prin criza anilor ’90, prin tranziţia dificilă şi printr-o Românie care s-a schimbat de multe ori fără să le ceară părerea. Au trăit războaie, lipsuri, dictaturi şi promisiuni – şi au mers mereu mai departe, cu spatele drept.
Astăzi, mulţi dintre ei îşi duc bătrâneţea în tăcere, cu o pensie care abia ajunge, cu sănătatea şubrezită şi, poate cel mai greu dintre toate, cu sentimentul că au fost lăsaţi deoparte.
A-i respecta pe aceşti oameni nu este un gest de curtoazie, ci o datorie morală, socială şi istorică.
Respectul, onoarea, cuvântul dat, simplitatea, răbdarea, credinţa sunt valori păstrate şi transmise de seniori, într-o lume care riscă tot mai mult să le piardă.
Se spune că „fiecare vârstnic este o bibliotecă vie” – păcat că uneori trecem nepăsători pe lângă ea.