Ciprian Năprădean
Am ascultat săptămâna aceasta volumul „După sfârşitul istoriei. Un dialog despre ultimii 30 de ani” şi am înţeles de ce Francis Fukuyama este un simbol. Am simţit că, dincolo de eleganţa intelectuală a ideilor sale, cartea e şi o confesiune despre cum e să trăieşti cu propria ta teorie atârnându-ţi de gât, precum o piatră de moară, vreme de trei decenii. În 1992, când a lansat celebra sa teză despre „sfârşitul istoriei”, părea că democraţia liberală era destinaţia finală a tuturor societăţilor. Mai ţineţi minte acele vremuri? Mai ţineţi minte concertul Metallica din 1991 din Moscova, unde au participat peste 1 milion de oameni? A fost cel mai mare public din istoria trupei. Unde sunt acei copii frumoşi şi liberi care visau la o Rusie democratică? Din păcate, după anii 90, istoria l-a contrazis pe Fukuyama: criza financiară din 2008 a arătat că pieţele se pot prăbuşi în câteva luni, Trump a arătat că poate destabiliza democraţia americană, China a arătat că un model politic autoritar poate avea succes economic, iar Putin şi alţi lideri iliberali au arătat că istoria poate fi tulburată cu băţul potrivit.
Ce mi-a plăcut în dialogul cu Mathilde Fasting este că Fukuyama nu fuge de aceste eşecuri, nu se ascunde după paravanul orgoliului academic. Îşi recunoaşte naivităţile, îşi asumă ajustările şi, în felul acesta, îşi face teoria mai umană. Nu mai vorbeşte despre un drum drept spre democraţie, ci despre un drum cu o mulţime de obstacole, în care ideea liberală rămâne totuşi cea mai atractivă alternativă, chiar dacă e ameninţată permanent.
Aici, inevitabil, mă gândesc la contrastul cu Samuel Huntington, pe care recunosc că l-am descoperit abia după ce l-am tot găsit citat în carte. Dacă Fukuyama rămâne optimist, chiar şi cu amendamente, Huntington privea lumea cu o doză de realism sumbru: civilizaţiile se vor ciocni, iar liniile de falie nu vor dispărea niciodată. Islamul, China, Rusia, toate erau, în logica sa, surse constante de conflict cu Occidentul. Dacă Fukuyama vede liberalismul ca o chemare universală, Huntington vede identitatea culturală ca fiind esenţa.
Şi poate că niciodată nu am simţit mai bine această antiteză decât acum, privind spre Republica Moldova (…). Pe de o parte, e acolo dorinţa de a trăi în normalitate europeană, de a construi instituţii mai incluzive şi un stat de drept, exact genul de miză pe care Fukuyama ar paria. Pe de altă parte, există şi presiunea rusească, subtilă sau brutală, prin dezinformare, prin susţinerea partidelor pro-Kremlin, prin exploatarea fricilor identitare, exact acea falie civilizaţională despre care Huntington spunea că va marca viitorul.
Cartea devine, citită acum, aproape o oglindă pentru Moldova: între promisiunea liberală a PAS şi pericolul real al unui recul spre autoritarismul rusesc. Poate tocmai de aceea lectura e atât de actuală şi emoţionantă. Nu e doar un dialog între un filosof şi o jurnalistă, ci şi un avertisment pentru noi, cei care trăim la graniţa dintre aceste lumi. Alegerea Moldovei (…) va fi, într-un fel, şi o pagină scrisă în continuarea poveştii lui Fukuyama sau, dimpotrivă, un nou capitol al „ciocnirilor” lui Huntington.
În final, dincolo de toate teoriile şi disputele dintre Fukuyama şi Huntington, ceea ce contează acum e că istoria nu s-a sfârşit cu victoria democraţiilor liberale, dar sper să nu fie condamnată la un şir interminabil de conflicte.