(n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Anglia – d. 18 iulie 1938 Sinaia, Regatul României)
S-a născut la 29 octombrie 1875, în castelul Eastwell, în comitatul Kent din Anglia, fiind fiica celui de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii (1837-1901), Alfred, şi a Marii Ducese Maria Alexandrovna, fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Numele ei complet a fost: Maria Alexandra Victoria, prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, alintată Missy. A fost precedată de un frate, Alfred, iar după ea au urmat alte trei fete: Victoria Melita (Ducky), Alexandra (Sandra) şi Beatrice (Baby Bee).
Deşi mama sa era o femeie inteligentă, ea avea o viziune proprie asupra educaţiei copiilor: „Nu-i considera deosebit de inteligenţi sau talentaţi şi făcea prea puţin ca să le îmbogăţească intelectul”. A pus preţ pe activităţile în aer liber şi multă mişcare: plimbări, călărit, înot, tenis, patinaj.
Când Maria a crescut şi s-a pus problema unui pretendent la mâna ei, regina Victoria i-a recomandat-o cu insistenţă vărului ei, prinţul George al Angliei, viitorul rege George al V-lea. Cum mamele celor doi n-au fost de acord, planul se anulează. Un alt pretendent la mâna frumoasei Missy a fost un alt văr, pe linia rusă a familiei, Marele Duce Gheorghi Mihailovici. În cele din urmă, alesul preferat de mama Mariei a fost prinţul Ferdinand, moştenitor al tronului României, din ramura Sigmaringen a familiei regale germane – Hohenzollern.
Logodna s-a realizat la Potsdam în 1892, iar cununia s-a petrecut pe 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen. Ceremonia a fost celebrată de trei ori – civilă, catolică şi protestantă, urmată de un banchet în cinstea mirilor. După nuntă, aceştia au plecat spre România, iar principesa Maria a păşit pe lungul drum al unei vieţi noi, într-o ţară îndepărtată şi prea puţin cunoscută, de la porţile Orientului.
La 15 octombrie 1893, prințesa moștenitoare, în preajma celei de-a optsprezecea aniversări, a dat naştere, la Castelul Peleş din Sinaia, unui băiat, botezat Carol, în cinstea regelui Carol I. Au urmat alţi cinci copii: Elisabeta în 1894, Mărioara (Mignon) în 1900, Nicolae în 1903, Ileana în 1909 şi Mircea în 1913. Ultimul a murit de febră tifoidă cu două zile înainte de a împlini patru ani şi într-un moment greu pentru familia regală, care urma să se refugieze la Iaşi în timpul Primului Război Mondial.
Războiul i-a oferit posibilitatea să se afirme şi să intre în conştiinţa românilor prin acţiunile sale, iar rezultatul final, consfinţit prin Conferinţa de Pace de la Paris, şi anume unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, a înscris-o, alături de regele Ferdinand, în istoria românilor, ca fiind creatorii României Mari.
În noiembrie 1916, familia regală, guvernul şi parlamentul s-au refugiat la Iaşi, din cauza ocupării Bucureştiului de către trupele germane. Aici, pe frontul din Moldova, regina Maria va da măsura curajului şi ataşamentului ei pentru români. În spitalele Crucii Roşii sau în cele înfiinţate de doamnele române, regina i-a îngrijit şi vegheat pe soldaţii răniţi, bolnavii de tifos şi tuberculoză, a dus hrană şi îmbrăcăminte familiilor din satele Moldovei şi orfelinatele de copii. Regina însăşi avea să spună: „Am fost alături de ei pretutindeni – în spitale, pe front, chiar şi în tranşee; i-am văzut transformându-se treptat din nişte oameni scheletici, pe jumătate morţi de foame, în fiinţe omeneşti robuste. I-am susţinut cu toată energia… Privind în ochii reginei lor, ei au jurat să stea ca un zid de pavăză în apărarea ultimei fâşii din teritoriul românesc care era încă a noastră. Mulţi soldaţi muribunzi mi-au şoptit cu ultima suflare că pentru mine luptaseră, pentru că nu eu le eram oare casa, mama, credinţa şi speranţa?” Datorită acţiunilor sale din timpul războiului şi imaginii ei, de regină îmbrăcată în uniforma de soră medicală a Crucii Roşii Române sau cea militară, a rămas în conştiinţa românilor ca „Regina Soldat” sau „Mama răniţilor”.
Recunoaşterea României Mari s-a datorat în mare parte legăturilor de familie şi farmecului personal al reginei Maria. În timpul Conferinţei de pace de la Paris (1919), regina a întreprins o călătorie în Franţa şi Anglia pentru a susţine cauza României, respectiv unirea din 1918. La Paris, ea a fost întâmpinată de premierul Georges Clémenceau la Palatul Élysée cu garda de onoare, iar francezii au primit-o cu entuziasm. La Londra a fost întâmpinată de vărul său, regele George al V-lea; şi a purtat discuţii cu Lloyd George, Austen Chamberlain şi Winston Churchill: „Am prezentat nevoile şi aspiraţiile poporului meu. Am pledat, am explicat, am rupt nesfârşite lănci în apărarea lui. Am dat ţării mele o imagine energică, vie, şi mulţi au înţeles şi mi-au susţinut eforturile, înţelegând entuziasmul care mi-a dat putere”.
În 1922, pe 15 octombrie, a avut loc la Alba Iulia, străvechea capitală a Transilvaniei, încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, un act simbolic, care a încununat unirea tuturor provinciilor româneşti şi a dat un plus de legitimitate monarhiei. ,,La fel de frumoasă, regina mândră, de patruzeci și șapte de ani, femeia copleșită de laudele tuturor, privește cu ochii ei albaștri acest popor, poporul său, care o aplaudă și o ovaționează de-a lungul întregului parcurs. Se află la zenit. Nimeni nu se poate măsura cu ea. Este Regina-Soare”.
După moartea regelui Ferdinand, în 1927, regina Maria se dedică supravegherii şi îndrumării nepotului său, Mihai, devenit rege la 6 ani. Alături de mama acestuia, principesa Elena, regina îl însoţeşte pe acesta în toate împrejurările. După întoarcerea fiului său Carol şi instalarea acestuia ca rege, în 1930, epoca de glorie a reginei apune definitiv, ea fiind marginalizată şi izolată, atent supravegheată şi fără a mai avea dreptul să se amestece în chestiunile politice.
Regina se îmbolnăveşte în 1936, iar situaţia ei se agravează anul următor. Este consultată de nu mai puţin de 30 de medici, fără un diagnostic cert. În vara lui 1938, se afla internată la santoriul din Dresda şi a cerut cu insistenţă să se întoarcă acasă. Pe 14 iulie a plecat cu trenul regal din Germania spre România şi ajunge la Sinaia pe 17 iulie, iar pe 18 moare în Castelul Pelişor, alături fiindu-i regele Carol al II-lea, principesa Elisabeta şi principele Mihai. A fost înmormântată la Curtea de Argeş, iar inima, potrivit dorinţei ei, a fost depusă într-o casetă la Balcic. După pierderea Cadrilaterului, în 1940, principesa Ileana a dus caseta la Bran. În perioada comunistă, caseta a fost adusă la Muzeul Naţional de Istorie a României. În 2015, inima reginei a fost dusă la Castelul Pelişor din Sinaia şi depusă în camera aurie, un spaţiu ce poartă amprenta reginei.
#inaceastazi#Documents#documente#istorieromaneasca#arhivelenaționalealeromâniei#ArhiveleNationale#istorie#archives#history#istoriaromâniei#ReginaMaria#reginamaria#reginamariaaromaniei
Sursa: Arhivele Naținale ale României Facebook