Zece ani au trecut de la Colectiv. Zece ani de când România s-a trezit, a urlat și, apoi, s-a culcat la loc.
În noaptea de 30 octombrie 2015, flăcările nu au mistuit doar un club din București. Au ars și ultima iluzie că trăim într-o țară normală. Și totuși, zece ani mai târziu, trăim în aceeași farsă.
Ne plângem morții o dată pe an, aprindem lumânări, rostim discursuri ipocrite și ne fotografiem cu lacrimi în colțul ochilor. După care plecăm liniștiți acasă, prin clădiri fără avize ISU, cu spitale care ard și drumuri care ucid. „Lasă că merge și-așa” a devenit din nou legea nescrisă a unei națiuni care refuză să se trezească.
Colectiv n-a fost o întâmplare. A fost o crimă sistemică. O crimă comisă de instituții care au semnat hârtii fără să vadă realitatea, de funcționari care au pus ștampile oarbe și de politicieni care au tăcut. Dar și de noi toți, cei care am acceptat, ani la rând, compromisuri mici și tăceri convenabile.
Pentru fiecare „merge și-așa” spus la un ghișeu, la un control, la un spital, am pus o cărămidă la tragedia de atunci.
Zece ani mai târziu, unde suntem?
Avem spitale care ard din nou. Avem oameni care mor din cauza infecțiilor, în tăcere. Avem blocuri care explodează. Avem șefi de instituții care rostogolesc vinovăția, guverne care taie panglici la spitale neterminate și primari care se laudă cu hârtii, nu cu fapte. Nimeni nu răspunde, niciodată. Pentru că sistemul nu pedepsește incompetența — o promovează.
Am spus că vrem o schimbare după Colectiv. În realitate, am vrut doar un vinovat temporar, nu o revoluție morală. Am vrut capete tăiate, nu reguli respectate. Și am primit exact ce am cerut: demisii fără reforme, lacrimi fără curaj, amintiri fără responsabilitate.
Cât despre „noi”, cetățenii? Ne-am obișnuit din nou cu frica, cu indiferența, cu ideea că oricum „nu se poate face nimic”.
Adevărul dureros e că nu doar statul e corupt — societatea e anesteziată. Ne revoltăm o zi și tăcem un an. Votăm aceiași oameni, tolerăm aceleași minciuni, acceptăm aceleași scuze. Și apoi ne mirăm că nimic nu se schimbă.
Zece ani de la Colectiv nu înseamnă doar zece ani de doliu. Înseamnă zece ani de rușine.
Pentru fiecare tânăr care a murit acolo, noi, cei rămași, aveam o datorie: să nu mai acceptăm „merge și-așa”. Dar am eșuat. Din lașitate, din comoditate, din tăcere.
Colectiv nu e trecutul nostru. E prezentul care nu vrea să se schimbe.
Și atâta timp cât acceptăm să trăim într-o țară unde viața unui om valorează mai puțin decât o hârtie ștampilată, flăcările nu s-au stins. Doar ard altundeva.
Sanda Viţelar