Ileana Sandu
Un autor în mare vogă se întreba şi explica, într-o carte, „de ce iubim femeile”. Prea multe, ce-i drept, n-am înţeles, dar întrebarea era, cum au declarat criticii, „plină de lumină, de mirare, de duioşie”. Mă rog, de gustibus…. Problema este că, în spatele iubirii (pe care fiecare o înţelege după cum îl taie propriul cap), în lumea de azi, se ascund o rană adâncă şi o întrebare şi mai adâncă : de ce ucidem femeile? De ce cuvântul „femicid” a intrat, rapid, în vocabularul de zi cu zi? Statul, în loc să fie scut, devine adesea un spectator blazat, iar societatea, deşi se revoltă pentru o zi pe reţelele sociale, uită repede – până la următorul caz.
Ucidem femeile pentru că nu ştim să le privim altfel decât prin lentila posesiei. Pentru că mulţi au fost crescuţi într-o lume în care „a iubi” s-a amestecat primejdios cu „a avea”. În care femeia nu e un univers de sine stătător, ci o prelungire a orgoliului masculin. Şi atunci când acel univers îndrăzneşte să se desprindă, să spună „nu”, să plece, se prăbuşeşte în ea toată frica şi toată neputinţa bărbatului care n-a învăţat niciodată să piardă.
Ce-i drept, şi femeile (unele) sunt…să nu zicem „proaste”, ci… naive. Dacă vă mai aduceţi aminte, cu ceva timp în urmă, la emisiunea „Din dragoste” se prezenta câte o amărâtă, cu ochii vineţi, vai de capul ei, şi povestea, cu glas pierit, cum „soţu” a scos-o afară din casă, de a fost nevoită să doarmă în grajd, lângă Joiana, da’ ea vrea să-i mai acorde o şansă… Bun, şi după aia, se deschidea o uşă şi, în scenă, intra, triumfător, chiar soţul cu pricina, pus la şpiţ şi prevăzut cu un mare buchet de flori. Cei doi se îmbrăţişau în aplauzele publicului, el îşi punea cenuşă-n cap, deşi femeia ştia, în „sinea ei interioară”, că o aşteaptă o altă cotonogeală, potrivit zicalei cu „năravul din fire”…
Dar vina nu e doar a celui care loveşte. Este şi a societăţii care tace, care ridică din umeri, care spune „aşa a fost mereu”. E vina instituţiilor care nu aud ţipetele, a legilor care dorm, a poliţiştilor care fac băşcălie, a vecinilor care „nu vor să se bage”.
Ne place să credem că iubim femeile. Le scriem poezii, le cântăm, le pictăm, le visăm. Ne place să vorbim despre iubire – plimbări sub clar de lună, jurăminte „pe toţi vecii” şi alte bibiluri – mâna care mângâie ştie şi să lovească, e doar o chestiune de timp…
Poate că nu vom înţelege niciodată pe deplin „de ce iubim femeile”, dar ar fi un început să ne întrebăm, cu ruşine şi luciditate, de ce continuăm să le ucidem, ascunzând sângele sub covorul indiferenţei.
Fiecare femeie ucisă nu e doar o victimă a ucigaşului, ci a unui întreg sistem care a considerat că drama ei nu e destul de urgentă.
Se propun „legi mai dure”. Dar adevărata schimbare nu va veni din legi mai dure, ci dintr-o cultură care învaţă să privească femeia nu ca pe o posesiune, ci ca pe un om liber. Dacă nu vom reuşi asta, întrebarea „de ce ucidem femeile?” va continua să ne urmărească precum o rană care nu se mai închide, într-o societate a posesiei şi a fricii.
Până nu vom învăţa să recunoaştem rădăcina acestei violenţe, în educaţie, în limbaj, în felul în care vorbim despre femei, vom continua să ne mirăm, inutil, „cum s-a putut întâmpla din nou”.
…De peste 50 de ori, numai în acest an.