Postul Crăciunului este primul post din anul bisericesc şi ultimul din anul civil. Anul acesta, Postul Crăciunului începe azi, 14 noiembrie. Potrivit rânduielilor bisericeşti, se lasă sec in seara zilei de 14 noiembrie, insă, când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi înainte. Acest post se încheie pe 24 decembrie.
Zilele din anul acesta in care avem dezlegare la peşte sunt: 21 noiembrie, 23 noiembrie, 25 noiembrie, 29 noiembrie, 30 noiembrie, 2 decembrie, 4 decembrie, 6 decembrie, 7 decembrie, 9 decembrie, 13 decembrie, 14 decembrie, 18 decembrie.
Postul Crăciunului ne aminteşte de postul patriarhilor şi drepţilor din Vechiul Testament şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai. După cum aceştia au postit în vederea venirii lui Mesia, tot astfel se cuvine să întâmpinăm şi noi naşterea lui Hristos.
Primele menţiuni despre ţinerea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi episcopul Leon cel Mare al Romei.
Hotărârea ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile s-a luat la Sinodul local din Constantinopol, ţinut în anul 1166, în timpul patriarhului Luca Chrysoverghi. Înainte de acest sinod, creştinii posteau diferit: unii numai şapte zile, iar alţii şase săptămâni.
În lumea satului, după Lăsatul Secului de Crăciun, începea sezonul şezătorilor, singura adunare în care se veseleau oamenii în Postul Crăciunului.
Şezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar şi distractiv, organizate în serile zilelor lucrătoare, la una sau mai multe case, locul de desfăşurare fiind anunţat din timp.
Principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul cânepii, a inului şi a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor şi în condiţii mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.
Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea, se pregătea cu băutură şi mâncare frugală şi anunţa flăcăii, în cazul în care aceştia nu se informau singuri de mersul şezătorilor. Casa era dereticată şi se pregăteau mai multe laviţe sau scaune necesare torcătoarelor. Era locul în care se învăţau deprinderi practice dar se derulau şi numeroase obiceiuri. În zilele de sărbătoare sau duminica, nu se făceau şezători.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc şezătoarea. În cazul în care şezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte.
După ce participantele îşi primeau „porţia”, ele erau servite cu un păhărel de ţuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Şezătoarea odată începută, participantele făceau schimb de informaţii referitoare la viaţa cotidiană din sat şi comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localităţile învecinate. Fetele erau însoţite de mamă sau de bunică.
Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre. În cadrul acesta „instituţionalizat”, fetele erau integrate în colectivitatea femeilor, începând să-şi însuşească, cu această ocazie, deprinderi practice şi spirituale. În şezători se dezvăluiau aspectele şi înţelesurile ritualice ale sărbătorilor populare şi se învăţa comportamentul individual.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă. Se mâncau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate şi alune.
Flăcăii, ştiind din timp locul de desfăşurare al şezătorilor, cutreierau în grupuri însoţite de muzicanţi, pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seara, repartizându-se pe case, în aşa fel încât, către sfârşitul şezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera.
La intrarea acestora în casă, munca era abandonată. Fetele şi chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată sau învăţau paşii de joc. Cu această ocazie jucau chiar şi bătrânii din vecini, invitaţi la şezătoare. Aceştia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau şi dansau pe laviţele late şi masive ce înconjurau pereţii. Aşa a apărut în Bucovina melodia de joc numită „Ca pe laiţă” sau „Baba grasă”. Jocul era alternat cu multă dibăcie cu perioadele de pauză, când cei prezenţi erau serviţi cu mâncare şi băutură, şi cu cele de lucru, când se spuneau glume şi snoave.
Şezătorile, desfăşurate până prin prin anii ’60, se constituiau într-o adevărată instituţie socială şi erau o formă de întrajutorare comunitară dar şi loc de petrecere plăcută a timpului în nopţile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri şi de învăţare a deprinderilor de viaţă şi de muncă.
În vechime oamenii erau de omenie, nu stăteau pe gânduri când era vorba să ajute pe cineva. Astăzi vedem sărbătorile cu ochii omului modern. Nu mai ştim de şezători, nu mai facem mâncare de prune, nu mai dăruim colaci şi nuci, nu mai postim. Ţesutul mai este cunoscut doar de câteva bătrâne. Nu se mai găteşte în oale de lut sau în ceaunul de tuci de pe pirostrii. Ce era pe vremea bunicilor nu mai este în prezent prezent. (documentare – crestinortodox.ro, azm.gov.ro; foto – basilica.ro)