Ileana Sandu
De parcă nu ne-ar fi ajuns (celor care am apucat-o) „Iepoca de Aur” a marilor realizări socialiste, cu hidrocentralii, uzinilii , fabricilii construite în „cincinalu-n patru ani şi jumătate”, că, iată-ne într-o nouă Epocă de Aur: Epoca de Aur a Opiniei. Nu a ideilor, nu a cunoaşterii, nu a competenţei, ci a Opiniei – această perlă intelectuală produsă spontan, fără efort, fără ştiinţă de carte, cu tupeu maxim şi fără vreo urmă de îndoială.
Astăzi, opinia este un fel de drept constituţional, o datorie cetăţenească, un sport de performanţă: dacă n-ai o opinie despre geopolitică, vaccinuri, schimbări climatice, educaţie finlandeză şi dieta de slăbit a vecinei, rişti să ţi se retragă cetăţenia digitală. Tăcerea a devenit suspectă, prudenţa este ruşinoasă, iar „nu ştiu” este considerat un afront personal adus facebook-ului. Fiecare utilizator este, simultan, analist politic, epidemiolog, jurist constituţional şi expert în relaţii internaţionale. Dimineaţa combate inflaţia, la prânz rezolvă conflictul din Orient, iar seara explică de ce nu-i bine să le dai pisicilor hrană umedă. Nu că el ar avea pisică, dar „ştie precis” de la un cumnat mare iubitor de mâţe.
Există o duioşie aproape tragică în felul în care ne agăţăm de opiniile noastre, de felul în care le apărăm, cu o înverşunare demnă de cauze nobile, deşi ele sunt adesea construite din trei titluri citite pe diagonală şi un videoclip de 40 de secunde. Dar ce contează? Important este să avem o poziţie fermă şi s-o expunem imediat, dar i-me-di-at, pe ecranul telefonului, în timp ce zama scade şi ghiveciul se arde, trist, pe aragaz.
Sigur, toată lumea are dreptul la opinie, dar, în Epoca de Aur a Opiniei, regula este ca „opinologul” (ca să mai chinuim un pic limba română) să nu fie contrazis. Adică, opina ta să se potrivească la fix cu opinia lui/ei. Să-i dai un „like” sau să-i răspunzi batăr cu o inimioară, o floricică, un emoticon râzăcios… şi ţi l-ai făcut prieten digital pe viaţă.
Şi mai fascinant este creditul pe care îl acordăm opiniilor altora. Un necunoscut cu poză de profil inspirată şi tastatură funcţională poate înclina balanţa unei dezbateri naţionale. „Am citit undeva” a devenit sursă bibliografică. „Se ştie” ţine loc de studiu, iar „eu cred” e suficient pentru a pune sub semnul întrebării ani de cercetare. Spui „nu mă pricep” – eşti privit cu suspiciune, ca un element detabilizator.
Mai nou, s-a creat, pe reţele, o adevărată psihoză (una nouă, că alea vechi s-au cam fâsâit scuzaţi): zeci, dacă nu sute de utilizatori, „uniţi în cuget şi-n simţiri” cer, mânioşi nevoie mare, desfiinţarea Curţii Constituţionale şi băgarea la puşcărie a judecătorilor. Da, da, ce idee bună, la pârnaie cu ei! Nişte trântori şi nişte nesimţiţi, ce mai!
A nu se înţelege că „ţinem” cu cei 9 (deşi, precis că unii aşa vor înţelege), cât o lungesc şi cât tărăgănează cu pensiile „nesimţite” (de parcă numai judecătorii ar beneficia de ele, dar asta e altă discuţie). Ideea-i că desfiinţarea unei instanţe constituţionale nu e un moft retoric, ci o schimbare structurală gravă, cu limite şi proceduri bine stabilite.
Un domn în vârstă, fost jurist, actualmente pensionar, a avut proasta inspiraţie să atragă atenţia mulţimii furioase de pe reţele că desfiinţarea CCR presupune modificarea Constituţiei, cu iniţiativă parlamentară sau populară, vot calificat şi referendum obligatoriu. Că judecătorii pot fi criticaţi, deciziile lor pot fi contestate, dar nu pot fi pedepsiţi/băgaţi la pârnaie pentru soluţii, ci doar pentru fapte penale dovedite.
Vai, dar ce mai freamăt, ce mai zbucium: domnul a fost făcut numaidecât troacă de porci, înjurat de mamă şi de cele sfinte, bălăcărit în toate felurile, trimis la Moscova, şi mai departe, în taigaua rusească. Bietul om s-a retras discret, n-a răspuns înjurăturilor, dar ele au continuat până hăt, târziu în noapte, când s-a anunţat la televizor că presupusul asasin de 13 ani a fost extras din sânul familiei şi internat într-un centru de specialitate, ce oroare, bietul copil, nu şi-a dat seama ce a făcut! Mulţimile s-au reorganizat, dezbătând de zor încălcarea drepturilor omului.
…C-aşa-i în Epoca de Aur a Opiniei: publicul preferă spectacolul furiei, nu detaliile argumentate. Într-o lume unde furia cântăreşte mai mult decât raţiunea, opiniile se transformă în adevăr prin simpla lor repetiţie. Nuanţa este slăbiciune, competenţa este aroganţă.
… Pentru că, în tot acest carnaval al certitudinilor şi adevărurilor supreme, dacă există un lucru despre care avem cu toţii o opinie clară, acela este faptul că numai opinia noastră contează. Şi, evident, e corectă.
N. red. Desigur, aceasta este doar o opinie. Ceea ce, în zilele noastre, o face, practic, incontestabilă.
Citește și