Ciprian Năprădean
Am citit, în urmă cu câteva zile, o ştire. Cică în Rusia a fost interzisă „Mişcarea Internaţională Satanistă”. Te aştepţi la mii de temple ciudate închise, la procesiuni cu coarne şi, Dracu’ mai ştie ce ritualuri apocaliptice.
Curios din fire, m-am pus pe căutat. Câte biserici sataniste sunt în Rusia? Câte organizaţii sunt în vizorul lui Putin? Câţi membri declaraţi? Etc.
Răspunsul la toate întrebările este „zero”. Nimic. Nu există şi nu a existat o „Mişcarea Internaţională Satanistă” în Rusia.
Dar ştirea a avut un succes colosal. Tovarăşii noştri din Republica Socialistă România au aruncat cu mii de like-uri, inimioare, distribuiri şi comentarii, scriind: „Aşa se face! Putin e patriot adevărat! Apărătorul adevăratei credinţe!”.
Brusc, m-am simţit ca pe-un stadion plin, iar eu în galeria adversă. Într-un comentariu întreb timid: „Bă, dar mai există ceva neinterzis în ţara aia?”. Doi-trei tovarăşi de prin preajmă, singurii care mă puteau auzi, îmi dau coate virtuale: „Taci, mă, că strici atmosfera! Ţopăie şi tu, prostule.”
Au ajuns în punctul în care interzic lucruri imaginare şi nu doar că se simt eroi, dar sunt şi aplaudaţi ca atare. E ca şi cum ai anunţa solemn că ai interzis invazia extratereştrilor din Andromeda şi lumea te-ar felicita pentru fermitate şi viziune.
Problema nu e doar Rusia. Problema e cât de uşor aplaudăm orice ne gâdilă convingerile.
Trăim în Republica Scrollului. Aici nu contează dacă ceva există; contează dacă prinde şi aprinde sistemul limbic din creieraşul nostru. Dacă ne face să ne simţim în tabăra bună. Algoritmul nu verifică realitatea, verifică: pulsul, reacţia, emoţia şi, in special, furia. Amigdala detectează pericolul, aruncă explozibil în vene, ritmul creşte, pupilele ţi se dilată şi cauţi ca nebunul satanişti.
Azi prostia nu mai e defect. În copilăria mea, prostul satului era solitar şi, cumva, îi era ruşine să fie vocal. Azi are cont, face live-uri şi adună mii de urmăritori care se amuză, până ajung să-l simpatizeze. Înainte, prostia stătea la colţ, iar minciuna mergea pe jos. Azi ambele au fibră optică şi fac turul planetei până când inteligenţa şi adevărul se scarpină după ureche.
Educaţia a ajuns, pentru mulţi, un perete gol pe care îşi atârnă diplomele. Gândirea critică e o raritate. E infinit mai simplu să dai share. Nu citeşti, nu verifici, nu compari, dar distribui masiv şi te simţi implicat în marea luptă a „Binelui”.
Am citit undeva ceva de genul: o minciună spusă o dată e o prostie. Spusă de o mie de ori devine opinie. Spusă de un milion de conturi devine „adevăr”.
Şi dacă îndrăzneşti să întrebi „unde sunt dovezile?”, devii suspect. Probabil că devii primul satanist într-o republică ultra-ortodoxă.
Democraţia online a ajuns concurs de decibeli. Câştigă cine urlă mai tare, nu cine argumentează mai bine. Un text documentat stă cuminte cu 300 de vizualizări şi 50 de interacţiuni. Un clip cu „TREZIŢI-VĂ!!!” rupe tot. Omul care nu citeşte, dar distribuie compulsiv, e visul oricărui propagandist. Prostul se crede rebel, fără să ştie că e doar un simplu difuzor.
Şi ştiţi care e cea mai tristă scenă? Nu prostul care comentează si distribuie masiv, ci omul lucid care renunţă să mai strige din galeria adversă. Care îşi spune „n-are rost”, ştiind că va fi acoperit de o avalanşă de certitudini injurioase. În final, începe să ţopăie încet alături de colegii de galerie, pentru că nevoia de apartenenţă şi nevoia de sens sunt mai puternice uneori decât nevoia de adevăr.
Citește și