Adrian Armand Giurgea
Să-ţi baţi joc la nesfârşit de comunităţile locale. Acesta a devenit sportul preferat al unui ales local de la Târgu Mureş. Pozând în „libertarian”, omul, care s-a pus pe lista de partid pentru a intra în Consiliul Local, după ce i-a făcut nesimţiţi pe studenţii veniţi la Târgu Mureş, recidivează. De data aceasta însă arată dispreţ total pentru reprezentanţii poporului. Adică faţă de popor, nu?!
E incredibil cum omul se pune deasupra tuturor şi vorbeşte despre primari şi viceprimari folosind sintagme depreciative, jignitoare şi care să discrediteze oameni, funcţii, demnităţi. Pentru el, toţi sunt „frecători de mentă”, inutili şi consumatori de bani publici. Oarecum de înţeles, căci se autointitulează „libertarian”, însă de neacceptat într-o democraţie în care poporul îşi exercită puterea prin reprezentanţi. I se permite, dar nu este băgat în seamă de nimeni. Un fel de flaşnetar cu banda ruptă care face zgomot. Nici măcar comunitatea nu se mai simte jignită. Căci adversarii nu îl mai consideră de multă vreme nici competitor şi nici prieten. E, pur şi simplu, un zgomot.
Nefrecventabil. Problema însă nu este la el. Ci la trendul în care el se înscrie. Acel trend care produce, în final, destabilizare. Pentru că, cu zgomotul te obişnuieşti, însă frecvenţa uneori te poate debusola. Iar când după sintagma celui de pe Pocloş auzi raţionamentul unui atoateştiutor potrivit căruia 4 din 5 primari ar trebui concediaţi pentru ca România să se redreseze, te întrebi: se putea ceva mai rău decât regimul lui ceauşescu? Ei bine, se pare că da! Cert este însă că s-ar putea chiar mai bine! Dar nu vrem! Cei mulţi îşi doresc mese ieftine, pentru azi, fără să se gândească la ziua de mâine.
Iar „chiflele” vândute de oameni precum cele două „săgeţi” exemplificate mai sus, li se par delicioase. Pentru că „poporul e sătul”, drept pentru care periodic i se servesc chifle sau gogoşi. Gogoşile vin, de regulă, în campaniile electorale. Iar poporul le înghite pe nerăsuflate. Par bune. Aburinde şi îmbrăcate în zahăr. Nu contează că zahărul şi prăjeala de sub el sunt cancerigene. Mirosul e îmbietor şi dătător de speranţă. Iar chiflele sunt păstrate pentru momente de criză.
Sunt scoase la ţanc, după ce au fost crescute cu grijă, ţinute la căldurică de „săgeţi” puse parcă la muncă exact de cei pe care îi urăsc, declarativ, cel mai mult. Şi prinse bine în vârful săgeţilor, chiflele fac deliciul poporului care uită că, totuşi, vârful băţului pornit din arc este tăios şi poate să îi zdrelească gura şi gâtlejul imediat ce a muşcat chifla… Până acolo însă poporul este fericit. „Îşi savurează victoria”. Deşi, în fond, nu a câştigat nimic. Este însă satisfăcut. Juisează. Nu ştie de ce. Dar îi place. Nu gândeşte în perspectivă. Ceea ce contează e ziua de azi. Iar „săgeţile” şi-au atins obiectivul.
Chiar dacă nu au produs pagube vizibile. Urmează o altă ţintă. O altă miză. Nu a lor. Nu a poporului. Ci a celor care ţin arcul în mână. Nimic nu e întâmplător. Totul e calculat la milimetru. Poporului i se dă mereu de lucru. I se servesc chifle aburinde pentru a nu-şi pierde interesul. I se scormonesc amintiri. Şi orgolii. Nu, nu se bagă băţul prin gard, ci i se pune la masă prada vie închisă într-o cuşcă cu găuri mici. Parcă am fi într-un film cu crocodili care dau târcoale oamenilor care au venit să îi observe sau care sunt ameninţaţi că vor fi daţi drept hrană reptilelor preistorice dacă refuză să renunţe la propria lor viaţă.
Şi poporul se hrăneşte liniştit din chiflele care, în final, vor fi plătite chiar de el. Pentru că, nu-i aşa, nimic nu e gratis în lumea asta. Nici măcar caşcavalul din cursa pentru şoareci, căci cineva a plătit pentru el, iar şoarecii vor plăti cu viaţa dacă vor dori să se înfrupte din el. Dar timpul trece prea repede pentru a ne trezi. Chiflele miros prea bine, iar mirosul gogoşilor e departe.
Tocmai de aceea, după ce toţi aţi strigat că cresc taxele şi impozitele insuportabil, aflăm astăzi că, de fapt, ne-am minţit singuri, suntem fraieri şi nu vedem că sunt chiar mai mici pe alocuri faţă de acum un an. La fel, nu înţelegem că banii pierduţi din PNRR sunt, de fapt, câştigaţi de guvernarea care ne vrea binele. Aşa cum nu înţelegem că gropile din asfalt nu sunt nimic altceva decât pregătirea pentru ziua în care vom merge pe Lună, cu satelitul. Pentru că partidele şi premierii lucrează pentru noi… Aşa era şi cu FNI-ul… Poporul dormea liniştit… Statul?
Aşişderea. Pentru că, atunci când dă bine, Statul suntem noi. Când le dă lor bine, Statul sunt Ei… Iar după cum merg lucrurile, Statul se poate transforma în curând în Statul de Drepţi… Da, e cu dublu înţeles. Căci, până atunci, poporul este fericit. Adesea spun că este chiar Preafericit. Vorba lui Ion Iliescu: „sărac şi cinstit”. Şi, totuşi, populat de atâţia hoţi. De toate felurile. De identitate.
De găini. De inimi… Însă nu-s toţi şmecheri. Şmecherii sunt mai dichisiţi, mai spilcuiţi, cu diplome de doctor în portofoliu, gata să dea lecţii şi să ceară respect. În fond, nişte loaze cu şcoala vieţii, cocoţate deasupra tuturor. Cu arcurile în mâini, dirijând „săgeţile”. Pregătesc nu doar masa, ci preferinţa culinară ulterioară a unui popor alienat de propria-i libertate. Pe care, de fapt, nu a gustat-o vreodată cu adevărat. Părerea mea.
Citește și