Ileana Sandu
La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii.
În ce priveşte etimologia cuvântului, una din ipoteze este că „Dragobete” ar putea proveni din slava veche: „dragu biti” – „a fi drag”. O altă ipoteză susţine că numele provine din cuvintele dacice „trago” – „ţap” şi „bete” – „picioare” (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâşiile ţesute). Ţapul simbolizează puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea.
Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum „Drăgostitele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară” sau „Cap de vară întâi”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.
În unele tradiţii este considerat fiu al Babei Dochia, protector al iubirii şi al tinerilor îndrăgostiţi, adesea comparat cu un Cupidon autohton: atunci când Dragobetele e-n casă, dragostea nu piere niciodată. În Ardeal, se spune că acesta umblă prin sate în ziua de Dragobete pentru a-i binecuvânta pe cei care se iubesc şi pentru a aduce noroc celor care vor să-şi găsească perechea.
Spre deosebire de Valentine’s Day, Dragobetele are o dimensiune autentic românească, combinând obiceiuri ancestrale, legende locale şi ritualuri care celebrează iubirea, tinereţea şi renaşterea naturii.
În vechime, ziua de Dragobete era marcată de ritualuri care aduceau împreună tinerii din sat. Cel mai cunoscut obicei era „sărutul Dragobetelui”: cei care se sărutau în această zi erau consideraţi norocoşi în dragoste pentru tot restul anului.
Tradiţia „sărutului la marginea satului” era asociată şi cu protecţia de spiritele rele ale iernii: iubirea tinerilor aducea energie pozitivă şi alunga frigul şi tristeţea. O poveste populară din zona Sibiului susţine că, dacă tinerii care se plimbă împreună prin pădure, în ziua de Dragobete, şi găsesc o pasăre cântând, iubirea lor va fi „ascultată de ceruri” şi durabilă.
În unele sate din Maramureşul istoric, se păstra obiceiul ca fetele să adune apa din izvoare înainte de răsărit, crezând că aceasta le aduce frumuseţe şi noroc în iubire. Băieţii trebuiau să fie curajoşi şi să participe la aceste ritualuri, demonstrându-şi devotamentul şi respectul faţă de fetele din comunitate.
Unele surse arată că Dragobetele era asociat cu „protectorii păsărilor”: cei care observau perechile de păsări ce se împerecheau în această zi se credea că vor avea noroc în dragoste, iar în Ardeal se mai spunea că acela care strică „sărutul Dragobetelui” riscă să rămână singur tot anul.
Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul următor. Asemenea păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”
În Transilvania, în secolul al XIX-lea, se ţinea Dragobetele pentru păsări ca să nu strice semănăturile. În acest sens erau o serie de interdicţii legate de hrana păsărilor, astfel oamenii nu umblau cu niciun fel de boabe, nu se dădeau grăunţe la păsări şi nu se duceau la moară de măcinat.
În unele locuri se strângeau resturile de la mâncare şi se aruncau afară, spre răsărit, zicând: „Păsările cerului, eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiţi îndestulate şi de la holdele mele oprite”.
Erau frecvente şi jocurile de grup, cântecele şi dansurile, menite să întărească comunitatea şi să transmită bucuria primăverii. În unele sate din Ardeal, tinerii se adunau în „hora dragostei”, un dans care simboliza unirea şi armonia dintre oameni.
Acesta nu era doar o joacă, ci un ritual social: fetele şi băieţii se întâlneau, dansau, cântau şi schimbau gesturi simbolice de afecţiune, iar sărutul Dragobetelui era considerat cheia unei iubiri fericite. Exista, de asemenea, legenda că Dragobete culege flori din pădure pentru a le dărui tinerilor îndrăgostiţi; cine primeşte floarea lui este ferit de tristeţe şi singurătate. Astfel, natura însăşi devine mesagerul iubirii şi protectorul sentimentelor pure.
Unele surse arată că fetele îşi „testau” norocul în dragoste spălându-se cu rouă sau adunând apă din izvoare speciale, considerată purtătoare de farmec şi sănătate. În anumite regiuni, fetele nu trebuiau să refuze niciun băiat care le făcea curte de Dragobete, refuzul fiind considerat semn de ghinion pentru anul care începea.
Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare.
De asemenea, în dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau şi se spălau, cu apa astfel obţinută, pe cap, în speranţa că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Un semn rău era dacă o fetele şi băieţii nu întâlneau, la Dragobete, măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
În ziua de Dragobete se obişnuia consumul de ceai din crenguţe de vişin şi turte cu seminţe de cânepă (turte cu şuflă). Nu se lucra (sau se făceau doar treburi mărunte), nu se sacrificau animale, iar fetele trebuiau să aibă grijă să nu fie supărate de băieţi pentru, a le merge bine.
Dragobetele este identificat şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul – fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
Dragobetele nu este doar o zi a iubirii, ci şi un liant între tradiţie şi prezent, între natură şi oameni. Chiar dacă obiceiurile au suferit modificări de-a lungul timpului, esenţa sărbătorii – celebrarea iubirii şi a tinereţii – a rămas vie.
Prin Dragobete, românii îşi reafirmă unicitatea culturală şi transmit generaţiilor noi un mesaj simplu, dar profund: în iubire nu este nevoie de artificii: este nevoie de sinceritate şi de gesturi care fac viaţa mai frumoasă. (documentare: azm.gov.ro, Cluj.com, folclor-romanesc.ro, muzeulmures.ro)
Citește și