Marius Paşcan
Teatrul politic românesc contemporan a intrat într-o fază de baroc târziu, o epocă în care realismul magic se împleteşte cu demagogia de amvon. Noţiunea de suveranism a devenit pelerina sub care se ascund, într-o debandadă spectaculoasă, aceleaşi fantome ale vechiului regim. O analiză atentă a scenei publice dezvăluie o discrepanţă consternantă între discursul antisistem şi biografiile impregnate de sistem ale protagoniştilor săi principali: Călin Georgescu, George Simion şi Diana Şoşoacă.
Această trinitate a zgomotului naţionalist pretinde că dărâmă templul corupţiei, însă la o cercetare mai amănunţită, se dovedeşte că pilonii acestui templu sunt chiar mentorii, partenerii şi trecutul lor nedeclarat. Este o piesă de teatru în care actorii îşi uită adesea replicile, dar mizează pe volumul ridicat al vocii şi pe memoria scurtă a spectatorului. Oferă un show al paradoxului pur, unde mântuirea naţională se vinde la pachet cu brânza de la miliardari şi binecuvântări de la umbrele Securităţii.
Priviţi din exterior, cei trei pretinşi suveranişti par a fi rebeli care se luptă cu un sistem corupt. Priviţi mai îndeaproape, se dovedesc a fi produsul cel mai rafinat al acelui sistem. AUR şi SOS, cele două partide care se declară anti-sistem, au propus la alegerile parlamentare din 2024 nu mai puţin de 69 de foşti angajaţi ai Poliţiei, Armatei sau Serviciului Român de Informaţii, aproape dublu faţă de toate celelalte partide la un loc. Este un anti-sistem care pute puternic a sistem vechi şi rânced.
Georgescu a fost format în reţelele diplomatice ale regimului Ceauşescu, a avut ca mentor un apropiat al celui mai mare spion român infiltrat în NATO, şi este păzit de foşti mercenari şi legionari. Simion conduce un partid infiltrat de foşti generali şi ofiţeri din servicii, în timp ce susţine că nu ştie nimic despre legăturile lor. Şoşoacă îşi declară iubirea pentru Putin la televiziunea acestuia, dar se consideră patriotă română.
Sunt suveraniştii care vor suveranitate pentru toată lumea, cu excepţia Ucrainei (ori Groenlandei). Sunt patrioţi care îşi iubesc ţara, dar îşi fac publicitate la Moscova. Sunt anti-sistem, dar merg la braţ cu oamenii care au construit sistemul. Sunt democraţi care incită la «jupuirea» adversarilor în piaţa publică. Sunt „oameni ai poporului” care promit case la 35.000 de euro şi apoi recunosc că a fost doar marketing.
Paradoxurile şi contradicţiile flagrante care caracterizează politic evoluţiile lui Călin Georgescu, George Simion şi Diana Şoşoacă nu sunt simple greşeli de comunicare, ci elemente constitutive ale unei strategii de dezinformare. Cei trei sunt actorii unei piese scrise de regizori din vechiul sistem, folosind recuzita modernistă a patriotismului pentru a masca o agendă revanşardă.
Simion vrea unirea, dar este interzis în Moldova. Georgescu vrea independenţa, dar este promovat de Rusia. Şoşoacă vrea familia tradiţională, dar trăieşte într-un scandal domestic perpetuu. Toţi trei vorbesc despre popor, dar sunt înconjuraţi de oameni care au tras în popor. Aceasta este adevărata faţă a suveranismului românesc, o mască de carton care, odată căzută, dezvăluie aceiaşi epoleţi prăfuiţi ai unui trecut care refuză să devină istorie.
Pretinsul suveranism este, de fapt, vălul politic de conjunctură al ciocoiului deghizat, al parvenitului demagog patriotard, al noului împărat dezinformator, manipulator de vază al audienţelor digitale (precare intelectual), doar că împăratul e gol, acelaşi sforar profitor, în esenţă un securist reşapat.
Citește și