Ileana Sandu
„Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de primprejur, măcar că de la Râm (Roma –n.n.)ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate.
Cum spune şi la predoslovia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre rându: ce fiindu ţara mai de apoi ca la o slobozie, de primprejur venindu şi descălecându, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmleni (romani – n.n,),cele ce zicem latină, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găină, ei zic galena; muierea, mulier; femeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, că de ne-am socoti pre amănuntul, toate cuvintele le-am înţelege”.
(Grigore Ureche, 1590-1647, unul dintre primii cărturari români şi primul mare cronicar moldovean, autor al lucrării „Letopiseţul Ţării Moldovei”)
La 15 mai este celebrată, în numeroase state europene şi latino-americane, Ziua Latinităţii – o sărbătoare dedicată moştenirii civilizaţiei latine şi comunităţii de limbă şi cultură formate în jurul limbilor romanice. Iniţiativa aparţine Uniunii Latine, organizaţie internaţională creată în 1954 la Madrid, care a reunit statele a căror limbă şi cultură provin din latina vorbită în fostul Imperiu Roman. Începând cu anul 2000, ziua de 15 mai a fost consacrată, oficial, celebrării identităţii latine comune.
Cu acest prilej, în Aula Academiei Române s-a desfăşurat o sesiune solemnă, organizată de Academia Română şi Uniunea Latină.
Acad. Eugen Simion, preşedintele, la acea vreme, al Academiei Române, în cuvântul de deschidere, a precizat că peste un miliard de locuitori ai planetei vorbesc într-o limbă neolatină, cinci limbi oficiale sunt neolatine, printre care şi româna, Uniunea Latină cuprinde peste 30 de ţări, sunt diferite organizaţii internaţionale unde elementul latin este dominant:
„Ce reprezintă astăzi spiritul latin? Pentru noi, spiritul latin înseamnă o cultură, o tradiţie spirituală, o cultură matrice şi un mare număr de culturi cu rădăcini în latinitate. Înainte de orice, este un spirit pe care îl putem găsi în numeroase cărţi de filosofie, psihologie a popoarelor, de geopolitică, dar şi în mentalitatea comună…Este un spirit deschis, cooperant cu vocaţia conjugalităţii. Este un mod de a fi, de a te situa în lume… Cultura latină este o cultură care primeşte, care transformă.
Latinul este un spirit imaginativ, agitat, ades gălăgios, creator, contemplativ, caracterizat de Ortega Y Gasset prin adamismul său. În mentalitatea comună, românii confirmă acest adamism. Românii sunt latini orientali, un avanpost al latinităţii. Mai este şi faptul ca suntem singurul popor latin şi creştin ortodox, moştenitor al tradiţiei bizantine şi, cum spunea Keyserling, şansa noastrăeste reînvierea acestui spirit”.
Latinitatea nu desemnează doar o origine lingvistică, ci şi un spaţiu spiritual şi cultural vast, construit în jurul unor valori comune: respectul pentru cultură, dialogul între civilizaţii, moştenirea dreptului roman, tradiţia umanistă şi continuitatea memoriei istorice europene. Din latina populară s-au format limbile romanice moderne: româna, italiana, franceza, spaniola, portugheza şi catalana, alături de alte idiomuri regionale.
Pentru România, Ziua Latinităţii are o semnificaţie aparte: limba română este singura limbă romanică dezvoltată în spaţiul Europei de Est, iar caracterul ei latin reprezintă unul dintre fundamentele identităţii culturale şi istorice naţionale. De-a lungul secolelor, ideea latinităţii românilor a avut un rol esenţial în afirmarea conştiinţei naţionale, în apropierea de cultura occidentală şi în modernizarea societăţii româneşti.
Cronicarii şi cărturarii români au invocat, încă din Evul Mediu, originea latină a poporului român. În secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene au susţinut, cu argumente istorice şi filologice, descendenţa romană a românilor, contribuind decisiv la consolidarea ideii de unitate naţională. Mai târziu, în epoca modernă, latinitatea a devenit un reper major al culturii române şi al orientării europene a statului român.
Dincolo de dimensiunea festivă, această zi oferă şi prilejul unei reflecţii asupra rolului limbii în păstrarea identităţii colective: într-o lume dominată de globalizare şi comunicare accelerată, latinitatea rămâne un element de continuitate culturală şi o punte între popoare diferite, unite prin aceeaşi rădăcină lingvistică.
Revenind la „spiritul latin”, în mod tradiţional, este descris prin câteva caracteristici considerate comune civilizaţiilor romanice: ataşamentul faţă de cultură, limbă şi tradiţie, sociabilitatea şi deschiderea către dialog, expresivitatea afectivă şi sensibilitatea artistică, gustul pentru frumuseţe, artă şi rafinament, echilibrul între raţiune şi sensibilitate, umanismul şi interesul pentru valorile omului, optimismul şi bucuria de a trăi.
Ceea ce Ortega y Gasset descrie drept „adamism” este, ca formulă estetică, una dintre cele mai sugestive descrieri ale spiritului latin: o cultură a începutului permanent, a vitalităţii şi a raportării nemijlocite la viaţă. Filosoful spaniol folosea acest termen pentru a descrie tendinţa popoarelor latine de a privi lumea ca şi cum ea ar începe mereu din nou, cu o anumită spontaneitate şi încredere instinctivă în viaţă. „Omul latin”, în această interpretare, reacţionează mai direct, mai vital şi mai puţin constrâns de sisteme rigide sau de tradiţii excesiv formalizate.
El are impulsul de a se raporta la realitate „ca Adam în faţa lumii”, adică într-un contact direct şi imediat cu existenţa.
În cultura europeană, spiritul latin a fost adesea pus în contrast cu alte modele culturale, precum rigoarea „spiritului germanic” sau pragmatismul anglo-saxon, civilizaţia latină fiind asociată mai ales cu ideea de armonie, creativitate şi comunicare umană directă.
Originea acestui concept se află în moştenirea Romei antice: latinitatea a însemnat nu doar răspândirea limbii latine, ci şi transmiterea unui model de organizare juridică, urbană şi culturală. Ulterior, Renaşterea italiană, cultura franceză, literatura spaniolă şi portugheză au consolidat imaginea unui spaţiu latin definit prin vitalitate culturală şi ataşament faţă de valorile umaniste.
În cazul românilor, ideea de spirit latin a avut şi o dimensiune identitară. Numeroşi istorici, filologi şi scriitori au văzut în latinitate o legătură firească a României cu Occidentul european. Mihai Eminescu vorbea despre „nobleţea” limbii române, iar în secolele XVIII-XIX, intelectualii români considerau originea latină un argument fundamental pentru unitatea şi continuitatea poporului român, accentuând, deliberat, această moştenire pentru a susţine apropierea de Occident şi afirmarea identităţii naţionale moderne.
Din punct de vedere lingvistic, caracterul latin al românei este extrem de puternic: majoritatea vocabularului de bază, structura gramaticală şi numeroase elemente de cultură provin din latină. Specialiştii estimează că aproximativ 60–70% din fondul principal al limbii române este de origine latină, iar dacă sunt luate în calcul cuvintele esenţiale şi cele mai frecvent folosite, proporţia este şi mai mare. Cuvinte fundamentale precum: “apă”, „casă”, „mână”, „om”, „a fi”, „a face”, „ochi”, „sare”, „mamă”, „tată”, „pâine”, „soare” provin direct din latină.
Româna păstrează, în acelaşi timp, particularităţi care o diferenţiază de celelalte limbi romanice: izolată geografic de restul spaţiului latin după retragerea administraţiei romane din Dacia, limba a evoluat într-un mediu dominat de influenţe slave, bizantine, maghiare, turceşti şi greceşti. De aceea, româna este adesea descrisă drept „o insulă de latinitate într-o mare slavă”.
Identitatea românească este, aşadar, rezultatul unui amestec istoric complex. Etnogeneza românilor a inclus elemente dacice, romane, slave şi influenţe venite din spaţiul balcanic şi central-european. Or, tocmai această combinaţie constituie specificul culturii române: o bază latină puternică, peste care s-au aşezat influenţe orientale şi central-europene – România aparţine spaţiului latin european, dar păstrează şi trăsături distincte, născute din poziţia sa între Occident şi Orient.
În ultimele decenii, au existat numeroase dezbateri privind locul limbii latine în şcoală. Unii intelectuali, pedagogi sau specialişti în educaţie consideră că latina este o disciplină „nepractică”, dificilă sau insuficient adaptată unei societăţi orientate spre tehnologie şi competenţe imediate. În opinia lor, timpul alocat latinei ar putea fi folosit pentru materii considerate mai utile economic ori profesional.
Totuşi, în ciuda acestor argumente, studiul limbii latine continuă să fie apărat de istorici, filologi, filosofi şi oameni de cultură din întreaga Europă, care văd în ea mai mult decât o simplă disciplină lingvistică: latina nu este doar o limbă „moartă”, ci una dintre rădăcinile civilizaţiei europene.
Pentru români, importanţa ei are şi o dimensiune identitară. Limba română s-a născut din latină, iar cunoaşterea acestei origini îi ajută pe elevi să înţeleagă structura propriei limbi, evoluţia vocabularului şi legăturile culturale cu celelalte popoare romanice. Numeroase cuvinte, expresii juridice, termeni ştiinţifici şi concepte filosofice provin direct din latină şi sunt încă folosite în limbajul contemporan.
Susţinătorii predării latinei afirmă că această disciplină dezvoltă rigoarea gândirii, capacitatea de analiză şi înţelegerea mecanismelor limbii. Studiul gramaticii latine formează atenţia pentru logică, nuanţă şi structură, competenţe utile inclusiv în domenii moderne precum dreptul, informatica, medicina sau studiul limbilor străine.
În acelaşi timp, latina oferă acces direct la o mare parte din patrimoniul cultural european: textele Romei antice, literatura medievală, documentele istorice, filosofia clasică şi tradiţia umanistă. Fără contactul cu latina, o parte importantă din memoria culturală a Europei riscă să devină tot mai greu accesibilă.
Pentru România, această discuţie este cu atât mai sensibilă cu cât latinitatea a reprezentat, timp de secole, unul dintre fundamentele identităţii naţionale. De la cronicari şi Şcoala Ardeleană până la marii intelectuali moderni, originea latină a limbii şi culturii române a fost privită ca o punte către Europa occidentală şi ca o sursă de coeziune culturală.
În acest sens, apărarea studiului limbii latine nu ţine doar de conservarea unei tradiţii academice, ci şi de păstrarea unei memorii culturale fără de care identitatea europeană şi românească ar deveni mai sărace.
În lucrarea De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate (Editura Litera, Chişinău, 2019), acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop afirmă:
„Romanitatea românilor şi latinitatea limbii române nu sunt ipoteze recente şi nici găselniţe de pripas, ci constituie o parte componentă fundamentală a identităţii româneşti, păstrată încă de la etnogeneză şi confirmată de argumente solide (…)
Suntem singurul moştenitor actual al romanităţii orientale, singurul izolat de marea masă a latinităţii, singurul popor romanic european a cărui limbă are un superstrat slav, singurul popor romanic de confesiune creştină răsăriteană (de rit bizantin, adică ortodoxă şi greco-catolică), singurul popor romanic ale cărui elite au avut în Evul Mediu ca limbă de cult, de cancelarie şi de cultură slavona, singurul popor romanic european care a trăit izolarea recentă din spatele Cortinei de Fier, cauzată de regimul comunist. Românii sunt poporul romanic cu istoria cea mai puţin cunoscută în Occident, din cauza relativei lor izolări faţă de restul popoarelor romanice.
Dar nimic nu ne scuteşte de cunoaşterea limbii române; altminteri, în curând nu vom mai fi nici mari şi nici mici, nu vom mai fi deloc!”
Citește și