Constantin Nicuşan
Aş fi putut fugi din Grădina Gheţimani
Dacă nu te-aş fi iubit…
Auzeam paşii Mântuitorului
în piatră şi ierburi,
Simţeam pânda – arcuită felină – în noapte,
Ruga avea trup înalt de lumină.
Priviri metalice
mă fixau lacome,
Apoi mi-au spus că nu mai sunt liber
Şi mi-au dat o cruce
Pe care să o duc până la capătul vieţii –
Tu mergeai lângă mine
purtând uleiurile de balsam…
Aş fi putut fugi din Grădina Gheţimani
Dacă nu te-aş fi iubit.
(din volumul bilingv română/engleză Primăveri interioare/Inward Springtime, Antologie, versiunea engleză – Ileana Sandu, Editura Romghid, Târgu Mureş, 2004)
***
„…Autorul are simţul cuvântului memorabil, rostit concis şi elegant. El e un spirit prin excelenţă interiorizat, discret, înclinat spre visare şi spre analiza stărilor imponderabile sufleteşti. Cele mai frumoase sunt poemele reveriei erotice: poeme caligrafiate cu fineţe şi multă graţie, ecou abia şoptit al unei frenezii reprimate. Cuvintele înseşi, atunci, se încarnează în miracol şi tăcere”. (Prof. univ. dr. Cornel Moraru, în postfaţa volumului „În larg”, 1996)
***
„Se poate observa în versurile lui Constantin Nicuşan o percepţie melancolică a realităţii, ce conferă imaginilor poetice un contur idealizant. Interesant pare modul în care poetul caută să fixeze în creaţiile sale urma timpului, găsind în figura tematică a memoriei o modalitate de resuscitare a resurselor afective , a unui eros melancolic sau dezafectat, de pildă, sau a unui peisaj recompus din fragmente perceptive (….). Rugându-se materiei „să treacă în cuvinte”, poetul operează un ritual al translaţiei benefice în spaţiul imaginarului sau al mitologiei.
De o transparenţă clasicizantă, placată pe un fond romantic-melancolic, poezia lui Constantin Nicuşan se face remarcată prin discreţia imaginilor poetice”. (Prof. univ. dr. Iulian Boldea, în „Metamorfoze lirice” din revista „Târnava” nr. 1 – 2/1998)
***
„Sunt un arbore /străbătut de esenţe -/lângă cicatrice / lacrima de chihlimbar a poemului” („Autoportret”). Definiţia ne duce cu gândul la „corespondenţele” baudelairiene, la acest instinct al Frumosului, despre care autorul „Florilor răului” spunea că ne face să privim spectacolul terestru ca pe o „corespondenţă” a ceea ce se află „dincolo”.
Constantin Nicuşan are, fără îndoială, acest instinct şi această intuiţie, exploatându-le cu discreţie şi trăindu-le până la esenţă, până la purificare.
(Ileana Sandu, Cuvântul liber, 2 mai 1996)
Citește și